Un nou autor pe Zergu și credinţa

De la înfiinţarea acestui site, Zergu și credinţa, eu, Zergu, am fost singurul autor al articolelor apărute aici. Din păcate, timpul meu liber a fost din ce în ce mai puţin în ultimul an. Totodată, motivarea mea în a scrie sau chiar finaliza articole începute în trecut dar încă nepublicate, a scăzut și ea. Din aceste motive și din dorinţa de a ajuta comunitatea, în momentul în care Cipri mi-a sugerat să poată publica articole aici din când în când, l-am invitat să devină autor pe acest blog. Deja a publicat un articol și au apărut câteva reacţii în secţiunea de comentarii. Îi urez bun venit, sper că șederea va fi de durată, iar cititorii o să citească cu și mai multă plăcere articolele scrise de el decât articolele mele. Zergu

Noul misionarism creştin

Contrar aparenţelor din jurul nostru - biserici crescând într-un an ca la alţii în şapte, Creştinismul traversează o criză profundă. Societăţile dezvoltate sunt tot mai secularizate şi se deplasează continuu în direcţia înlocuirii moralei creştine cu etica şi moralitatea umanistă. Ipoteza necesităţii unui ghid divin nu mai este necesară, indiferent cât de mult se străduie apologiştii şi conservatorii să dovedească contrariul. Dacă tendinţa ţărilor civilizate de a separa biserica de stat e cât se poate de evidentă, România pare a fi raiul pe pământ, cu aproximativ 90% din populaţie declarată creştină şi cu o relaţie Stat - Biserică privilegiată (religia e opţional-obligatorie în şcoli, preoţii candidează la funcţii politice şi ministerul agriculturii se bazează pe Biserică pentru promovarea fondurilor europene).

Cu toate astea Creştinismul românesc înţelege “pericolele” de după colţ. România poate fi întârziată ca de obicei (după cum explică Lucian Boia), însă are obiceiul de a copia modele externe mai devreme sau mai târziu (tot Lucian Boia explică acest proces).  Mai mult, creştinul mediu român e mai mult declarativ, credinţa în România fiind în mare parte o formă fără fond, cu credincioşi care nu deosebesc Paştele de Crăciun, cu mii de superstiţii şi cu “elite” de tipul Becali. Mai adăugaţi accesul liber la informaţie (Internetul) şi apariţia unor voci critice la adresa politicii BOR ca să aveţi o imagine mai apropiată de realitate a panicii pe care probabil o resimt păstorii naţiei.

Această panică, generată de pierderea înceată dar sigură a puterii şi a influenţei asupra societăţii s-a manifestat în diverse reacţii - cum ar fi încăpăţânarea de a construi Catedrala Neamului, sau noile scandaluri BOR vs. incinerare sau BOR vs. nunţi alternative.

În această nouă ofensivă, campaniile media sunt la loc de cinste care alături de diverse evenimente şi conferinţe pun bazele a ceea ce se poate numi noul misionarism creştin.

Nu spun eu asta, au spus-o participanţii la conferinţa Religion & Politics, desfăşurată in luna mai (2013) la Alba Iulia, sub organizarea Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Prezentată în presă ca o dezbatere - conferinţa a strâns o sumedenie de preoţi şi apologişti români şi străini, care printre altele au văzut o similitudine între dezvoltarea Internetului şi descoperirea Americii (sic!) făcând un apel Bisericii să urmeze oamenii în această nouă lume, la fel cum misionarii creştini au urmat conchistadorii în America (citat aproximativ).

Evenimentul esenţial al conferinţei este însă altul - şi anume promovarea conceptului de Fundamentalism Secular. Sună dubios? Probabil pentru că este, pentru că NU se referă la totalitarism, deşi BOR adoră să amintească de încercările comunismului de a se substitui ideologiei religioase (afirmând eronat că era un curent secular).

Toate discuţiile la care am asistat s-au desfăşurat în jurul acestui concept, agreat şi lăudat de majoritatea celor prezenţi. Acest joc de cuvinte care aminteşte de încercările stupide de a prezenta ateismul ca o religie, nu face decât să sugereze faptul că procesul de secularizare nu este neutru, că statele care urmează acest proces acţionează împotriva afirmării şi desfăşurării vieţii religioase. Ceea ce, până la un punct este corect: pornind de la o situaţie în care Biserica are influenţă într-un stat, o separare a celor doi poli de putere nu poate fi percepută de Biserică decât ca un atac, iar secularizarea ca anti-religioasă.

Însă a vorbi despre fundamentalism secular implică totuşi un salt (de credinţă) - dacă vedem fundamentalismul ca acea percepţie prin care un grup decizional consideră că deţine adevărul absolut şi acţionează cu toată forţa de care este capabil pentru a impune acel adevăr. Un Stat, ca garant al echilibrului social şi al egalităţii indivizilor în faţa legii, nu devine absolutist doar prin limitarea expresiei publice a unui anumit cult, ci din contră, se asigură (sau trebuie să se asigure) că fiecare individ îşi poate exercita drepturile şi nu este afectat de alt individ sau grup.

Nu văd acele state civilizate seculare sau în proces de secularizare în care este interzisă complet manifestarea religioasă publică (vezi marşurile de protest ProLife sau anti drepturi pentru homosexuali, sau chiar slujbele religioase care rezonează la propriu şi la figurat în spaţiul public).

Anumite instituţii însă - cele care gestionează justiţia, educaţia, sănătatea - trebuie să fie ţinute departe de dogmatizarea religioasă. Unul din exemplele oferite ca argument la aşa-zisa luptă anti-religioasă a seculariştilor se referea la scoaterea unei reprezentări a celor zece porunci dintr-un tribunal din SUA. De ce însă se presupune că acolo ar trebui să fie doar poruncile iudeo-creştine şi nu şi cele musulmane, poate şi cele nouă virtuţi nobile ale nordicilor sau de ce nu - cele 10 porunci ateiste (sic!).

Cum legile laice (satul de drept, separatia puterilor in stat) sunt totusi general acceptate ca fiind garantul libertatii umane, este o problemă delicată în a decide - din perspectiva Statului, câtă influenţă să accepte legilor religioase, în special când acestea intră în conflict. Unul dintre argumentele unuia din speakerii străini (dna. Ana Iltis), a fost legat de dreptul părinţilor de a-şi educa copiii în spiritul tradiţional al religiei pe care o urmează. Eliminarea religiei sau simbolurilor religioase din şcoli, secularizarea (în sens generic) a şcolilor în SUA ar încălca acest drept, spune dânsa, agumentând că nu putem pleca de la presupoziţia că moralitatea unui grup (secular) ar fi mai bună ca a altui grup (religios).

Însă în cazul unor contradicţii asupra unei anumite decizii de ordin moral, oricare decizie ar fi adoptată presupune din start o alegere pe baza unei comparaţii, deci acceptarea unei decizii bazate pe argumentele unui grupurile presupune o superioritate valorică a argumentelor grupului.

Continuând exemplul interlocutoarei mele (în prea-scurta perioadă de discuţii), am întrebat-o despre un caz recent petrecut în România - un cuplu care a refuzat (iniţial) o intervenţie medicală pentru copilul lor nou-născut, pe motive religioase. Dacă părinţii au dreptul să-şi crească copiii în spiritul tradiţional al propriei religii, ar însemna o condamnarea la moarte a acelui copil, un lucru inacceptabil după majoritatea standardelor morale.

Sau dacă într-un Stat se formează un cult care practică sacrificiile umane (voluntare) are Statul dreptul să îngrădească acest drept religios?

Deci când are Statul dreptul să se suprapună Religiei?

E complicat, mi-a răspuns interlocutoarea mea, smulgându-mi un zâmbet, după care a fost de acord că acel cuplu e nebun, şi că da, Statul trebuie să intervină în astfel de cazuri extreme evitând să clarifice cine decine care sunt cazurile extreme şi cine trage linia.

În final, concluzia principală a conferinţiei a fost că problema principală actuală a Creştinismului şi liderilor săi, este scoaterea lui graduală din viaţa publică. “Credinţa nu este şi nu trebuie să fie privată” au sunat cuvintele unuia din preoţii din organizare, la încheierea unei sesiuni de prezentări.

Oamenii se pregătesc astfel de luptă, iar noua Cruciadă - de data asta nu împotriva islamului ci a seculariştilor - se va da în media, prin propagandă şi prozelitism. O dovedesc din plin, diferiţi preoţi - jurnalişti care atacă, surpinzător sau nu, micile grupuri seculare din România, folosind aceleaşi tactici de confuzie a termenilor:

“Şi uite-aşa, alţii te vor lămuri cum că religia e nasoală pentru copilul tău, iar eu mă gândesc cu înfrigurare la „1984“ a lui George Orwell, în care „nouvorba“  şi „dublagândire“ băgaseră în lagăr umanitatea, iar poliţia gândirii se chinuia să-i spele creierul şi inima.”

Dacă tot face trimitere la Orwell, domnia sa ar putea să caute să înţeleagă ce exprimă faimosul autor, nu doar să-i folosească ideile pentru susţinerea propriei cauze. Iată un exemplu:

“Un stat totalitar este în fapt o teocraţie, iar casta conducătoare, pentru a-şi păstra privilegiile, trebuie să pară infailibilă”. Sau citându-l pe Hitchens, “Ce este un sistem de tip totalitarist dacă nu unul în care glorificarea abjectă a conducătorului desăvârşit este conjugată cu reunţarea la tot ceea ce ţine de spaţiul privat şi de individualitate [...] şi la denunţarea şi pedepsirea - pentru binele lor - a celor care încalcă regulile? ”

Cât despre crima de gândire, unde propun grupurile seculare existenţa unui BigBrother care ştie tot ce vrem şi ce facem, tot ce ne dorim în sinea noastră, tot ceea ce gândim în fiecare secundă chiar şi când dormim şi care ne judecă nu doar după faptele dar şi după gândurile noastre subconştiente? Nu cumva aceasta este însăşi raţiunea de a exista a Bisericii?