Dormeam. Eram în timpul somnului. Nu eram conștient, evident, dormeam. O liniște deplină de mormânt era în jurul meu, deși nu eram conștient de asta. Dormeam. Nu aveam nici un motiv să nu dorm, adormisem normal, urma să mă duc la serviciu în ziua următoare.
Inconștiența somnului s-a rupt brusc, „BUUUM!”! O bubuitură puternică ce cuprindea tot s-a auzit. Parcă nu venea de nicăieri în special și era omniprezentă. Încă eram incert între somn și realitate.
„Ce se întâmplă?” am sărit eu ca ars, doar în mintea mea, pentru că între timp, înainte ca să deschid ochii, am văzut prin pleoapele nedeschise că totul era inundat de o lumină albă fără nici o formă precisă. Deja inima îmi bătea tare, eram speriat. Speriat cu adevărat, cu adrenalină reală în vene.
Și atunci, la doar o jumate de clipă de la bubuitura care încă îmi suna în urechi într-un ciudat „BUUUM” continuu, înainte să deschid ochii, au început trompetele, „Taaaaa-daaaaaaaaaaaa!”. „Taaaaaaa-daaaaaaaaaaaa”, urlară ele din nou ș-atunci totul a devenit clar pentru mine.
Era ultima clipă. Ultima clipă a lumii pe care o cunoaștem. Începuse Apocalipsa. Eram pierdut, și încă nu mă căisem. Nu am spus sincer niciodată lui Dumnezeu să-mi dea un semn. Nuuuu!
Și am început în gândul meu să mă rog, înainte de a deschide ochii. „Iartă-mă Doamne, iartă-mi necredința de până acum!”. Nu am spus nici un „dar”, era inutil și nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să încerc să mă scuz. Nu avea sens, dar nici nu îmi trecuse prin minte. Eram sincer. Nu m-am scuzat nici că știam că-i poate prea târziu, nu mai era timp pentru așa ceva.
Ș-atunci am deschis ochii.
Inima mea s-a făcut și mai mică.
Trompetele încă se auzeau tare.
Bubuitul era încă în urechile mele.
Dar am simțit ca și cum un întreg Titanic s-a lovit de ghețarul inimii mele necredincioase. Dar de data asta ghețarul se spărsese, nu Titanicul. Era zob, deși fugea alert într-un ropot continuu, cum nu simțisem niciodată până atunci. Nici după probele de sport din școală unde, invariabil, mă luptam să am o performanță reală și nu reușeam niciodată, în ciuda faptului că pe atunci nu aveam cu vreo 25 de kilograme peste greutatea ideală pentru vârsta mea, ca acum. Pulsul mea era la fel de rapid ca al unei păsări în zbor, iar inima mea era la fel de mică.
Ochii mei văzuseră lumina albă oprită în geam. Era cumva uniformă și inunda camera. Nu era nici o umbră definită clar, ba chiar nu păreau a fi deloc umbre, și totuși, în același timp erau ceva mici valuri de umbră nedefinite. Și totuși era uniformă lumina.
„Da, sunt pierdut...”
Totul adăuga din ce în ce mai mult la imaginea clară a Apocalipsei care tocmai fusese anunțată. Nu mai era nici o urmă de îndoială în inima mea. În mintea mea spusesem rugăciunea către Dumnezeu. Prima mea rugăciune sinceră ce venise atât de firesc, fără efort, fără piedici, dar poate prea târziu. Numai Dumnezeu știa. Hmm, cât de diferit sună acum „Dumnezeu știe!”. Acum are o altă semnificație, înainte, privind din perspectiva actuală, era ca o vorbă-n vânt, o vorbă goală.
Acum nu mai era timp de forme fără fond.
Și, ca și când imaginea nu era încă suficient de vie, de-afară se auzeau distinct țipete. Și eram treaz. Și bubuitura parcă încă se auzea în urechile mele. Nici nu-mi dau seama dacă bubuitura continua ca o coadă de tunet prelung al cărui fulger se vedea într-una pe geamul meu sub forma unei lumini uniforme, prevestind că tunetul încă mai are drum de parcurs, sau dacă doar îmi părea că încă se aude. Dar era clar, de-afară se auzeau țipete.
Panica se instaurase aproape imediat afară pe stradă, între oamenii care nu închiseseră ochii în acea ultimă noapte în care lumea era fără Dumnezeu. Probabil imaginile pe care se văzuseră ei avuseseră darul nefast de a le opri chiar și ultima rugăciune care poate, poate pe mine mă va salva. Eram cu puțin mai binecuvântat ca ei. Doar cu un pic. Dar nu știam dacă va conta.
Eram norocos.
Țipetele de afară se scurgeau din gurile lor în urechile mele în valuri și valuri de dovezi concrete că Apocalipsa venise. Apocalipsa venise... Apocalipsa... Era aici. Prezentă și perceptibilă în urechile mele, în ochii mei, în pulsul meu de pasăre în zbor din aisbergul meu de inimă în care Titanicul Apocalipsei se lovise și spărsese gheața necredinței, lăsând loc unei prime și ultime rugăciuni sincere care părea să mă distanțeze cu atât de puțin de cei de afară, dar care mă putea trece peste linia admiterii examenului lui Dumnezeu. Pentru că fusesem sincer.
M-am rugat sincer, pentru prima dată în viața mea. Și asta îmi dădea speranță. Speranță care, în mintea mea speriată mă punea cu atât mai aproape de un succes în fața examenului ultim. Cât de dulce era speranța acum.
Speranța înflorea în mintea mea, deși știam că poate era prea târziu pentru mine. Dar alții nici măcar atât n-apucaseră.
Și-atunci în mintea mea s-a strecurat un gând. Iubita mea! Iubita mea?! Oare ea a apucat să-și spună rugăciunea sinceră? O, nu! Nu vreau ca ea să nu fi apucat. Nu vreau să fie încă o voce în oceanul de țipete care, în comparație cu cel de-afară, va fi ca o rană ce străbate într-una inima oricărui păcătos față de o atingere accidentală între oameni pe stradă când merg în direcții diferite.
Dar care e direcția ei? Unde e? De ce nu e și ea ridicată în capul oaselor, ca mine? Nu o văd cu colțul ochiului ridicată. De ce nu e ridicată? Nu e trează?
Și-atunci m-am întors peste umărul meu drept și am văzut-o dormind adânc, așa cum de-atâtea ori mă bucurase să o văd că doarme, fără griji. O, nu! De ce nu e trează? Ea nu s-a rugat sincer pentru ultima dată... De ce? E pierdută, cu siguranță!
Și imediat mi-am adus aminte. Gândul m-a strivit ca un Goliat imens în fața unui David fără praștie și prins în mrejele fricii viitorului iminent. Ea se rugase sincer pentru prima dată cu mult înaintea acestei nopți. Cu mult. Cu mult înaintea mea. Era salvată cu siguranță. Ce bine! Somnul ei liniștit era un semn clar că era salvată, dar totodată acest gând m-a devastat.
Pe mine ultimul vacarm pământean mă trezise, pe ea nu. Asta înseamna că rugăciunea mea, deși sinceră, era tardivă, era mult prea târzie.
Eram distrus de acest gând. Era clar, venise mult prea târziu, chiar dacă ratasem momentul cu doar câteva ore. Somnul ei sincer nederanjat de vacarmul de afară atesta că eram și eu pierdut. Nu o deranjase nici sunetul trompetelor celeste ce anunțau venirea în lume a Judecătorului ce își dăduse verdictul prin bubuitura care mă trezise din somnul meu pământean.
Nu mai era nimic de pierdut. Pierdusem deja de mult, așa că am pășit spre fereastră să văd exact magnitudinea panicii sonore pe care deja o acceptasem în inima mea ca dovadă clară a pierzaniei. În inima mea ce se topise ca un cub de gheață sub soarele puternic de sahară, soarele dovezilor clare care mă înconjurau prea târziu. Cursa nebună a inimi mele deja întrecuse inima pasării în zbor, dar deși fugea mai repede, destinația era clară acum, o desenase definitiv picajul ultimei mele prăbușiri.
Un pas, al doilea, al treilea, al patrulea, și tot așa, până ce imaginea străzii începu să se contureze: o vânzoleală lipsită de direcție a unor oameni ce alergau de colo, colo, pierduți în disperarea lor. O disperare pe care eu nici nu o mai simțeam. Deja trecusem de mult de faza aceea. Era inutilă fuga, nu era loc de scăpare. Oameni ciudați ce aleargă pe aiurea, printre lumini ce sunt peste tot.
Ba nu, nu-s peste tot, acolo jos în stânga e o umbră, lumina nu e uniformă, sunt umbre. Umbre ce nu-s deloc parcă venite din adâncurile iadului, sunt umbrele obișnuite de la mine de pe stradă, siluetele desenate de iluminatul public pe care-l cunosc. Nu e nimic neobișnuit, în afră de 2-3 surse de lumină în plus. Lumină în plus de la proiectoare de platouri de filmare.
Afară, pe strada mea se filmează o scenă dintr-un film cu personaje ce par a interpreta rolul unor țărani ruși cuprinși de panică. Scaunul regizorului atestă asta. Și cele două camere ce prind două unghiuri distincte ale aceleiași scene de coșmar. Dar e un coșmar regizat, e un coșmar ce se întâmplă-n filme, nu-n realitate. Camerele de filmare nu văd asta, dar eu văd asta de la geamul de la apartamentul de la etajul 2, unde mă aflu.
Eu văd că nu-i vacarm general, ci-i doar în fața camerelor ce filmează un film pe care probabil nu-l voi vedea vreodată.
Dar asta înseamnă că... ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ NU-I APOCALIPSA! NU E PREA TÂRZIU. Gândul pierzaniei e trecut, dar teroarea care încă îmi scaldă tot corpul, curge prin toți porii, atestă că am trecut prin ceva.
Am trecut prin teroarea perspectivei Ultimei Judecăți. Atât de reală în mintea mea de ateu, stârnită de un bubuit ce nu se mai aude nici măcar în urechile mele, amplificată de trompetele unor actori ce joacă în stradă rolul unor soldați dornici să reprime o revoltă țărănească dintr-o Rusie a unui scenariu de film ce se filmează neanunțat pe strada mea. Cândva spre dimineață.
Ce-i asta? Două fețe de alpiniști utilitari își fac apariția în fața geamului meu și țin în mâini stomace de animal și ficați? Le tot plimbă pe geam murdărind de sânge și grăsime într-o mișcare pe care o vezi, de obicei, făcută pentru a curăța geamurile. Ce tâmpenie! De ce oare fac asta? Că e clar că fereastra mea nu va fi în cadru niciodată, doar văd spatele ambilor cameramani!
Ce-i tâmpenia asta?
Ce se întâmplă?
Vai, ce aiureală! Încă visez. Ha ha.
Acest ultim gând în somn m-aduce în realitate. Am visat despre mine speriindu-mă de o Apocalipsă care nu venise, deși părea atât de reală. Acum m-am trezit cu adevărat.
Sunt ateu și tocmai m-am rugat sincer la Dumnezeu să-mi dea un semn clar, dacă există. I-am spus sincer:
Doamne, dacă exiști, dă-mi un semn, tu știi cum exact trebuie să fie ca să-l cred.
Nu este nevoie de mai mult.
Inima încă îmi bate cu putere. Am simțit frică. Frică reală.
Ce ciudat. Așa trebuie să mă căiesc? E prima mea rugăciune sinceră, declanșată de o reală teroare ce-și are originea într-un vis ce demonstrează în luciditatea lui intelectuală incredibilă că ne putem înșela foarte ușor, dacă lucrurile sunt puse-n scenă suficient de bine.
Și totuși, teroarea mea e reală. O atestă inima ce încă îmi bătea mai repede ca cea a unei păsări în zbor atunci când m-am apucat să scriu acest articol. Acum o oră și jumate. Și m-am rugat sincer, dar încă sunt ateu. Ateu terorizat din când în când de fantomele trecutului meu de credincios și de imagini din teologia creștină, dar încă ateu. Pentru că nu am primit încă semnul de la nici un ipotetic Dumnezeu. Și de ce mă aștept oare ca să fie dumnezeul creștin? Din perspectiva mea ateistă, e clar că e vorba de cultura în care trăiesc. Dacă mă nășteam în New Delhi m-aș fi speriat de Brahma.
Sunt ateu încă. Nu o spun cu mândrie, cum m-ar putea acuza unii, de parcă ar fi vreo rușine, o spun ca o reală constatare. Nu am încă motive să cred, deși teroarea care m-a trezit din somn a fost reală. Teroare reală creată de niște himere.
Scris azi, 11 iulie 2011.
religiile abrahamice sunt fundamental intolerante și exclusiviste
Articole zergo-credice
Comentarii, vorbe rele