Victor Diac, ateu după 10 ani de studii teologice

Iată un român care povestește despre cum a fost cât pe ce să devină preot creștin ortodox în România și cum a devenit ateu după 10 ani de studii telogice.



Poate că ar trebui invitat pe la întâlniri la bere?

Cum am devenit ateu - Rezumat

Am spus mai demult că va trebui odată ș-odată să povestesc cum am devenit ateu. Într-o discuție cu un utilizator de YouTube ortodox, am fost întrebat, după ce inițial presupusese în mod eronat că aș fi fost fundamentalist, ce am crezut când am crezut. Până la urmă am ajuns să scriu cum am ajuns ateu, așa că, dacă tot am scris, am decis să public și aici.

---

"Dar te intreb din nou te rog sa-mi spui ce ai crezut cand ai fost crestin." 

Spre deosebire de idea ta falsă că aș fi fost fundamentalist, nu am fost niciodată prea religios și de când m-am apucat prima dată să citesc biblia mi-am dat seama că dumnezeul meu nu putea fi acel atât de absurd și sângeros dumnezeu biblic.

Mi-am spus mult timp, la fel ca mulți alții, că biblia a fost parțial coruptă, că anumite lucruri sunt scoase din context, că Dumnezeu e mai bine portretizat în învățăturile lui Iisus, am încercat să aplic ceea ce rezulta din parabolele lui și citind din Noul Testament cărțile non-evanghelice am ajuns la concluzia că și unele dintre acestea sunt corupte, deși conțin unele învățături și informații care pot să ajute la înțelegerea evangheliilor și a lui Iisus prin proximitatea temporală a celor ce le-au scris.

Apoi, văzând cât de corupți sunt preoții și conștientizând câte ramuri de creștinism există și toate în conflict, am ajuns la concluzia că și bisericile sunt corupte pentru că nu sunt capabile de ecumenism, tocmai ceea ce ar fi trebuit să rezulte din îndemnul lui Cristos „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți".

Ulterior am citit de Conciliul de la Niceea (325) și am aflat de epurarea lui Arius și a celor ce l-au urmat, am aflat de cum s-a votat noțiunea de Trinitate, deși bazele biblice sunt cel mult extrem de fragile.

Am ajuns să îmi dezvolt chiar propria teologie pornind de la idea centrală că Dumnezeu e iubire, e omniprezent și totuși ne permite să facem ce vrem.

Mult timp (cam 7-8 ani) asta am crezut până un coleg a ajuns să intre în contact cu Gnosticismul și am mai aflat și de acolo niște informații care mi-au întărit convingerile că multe din doctrinele oficiale ale tuturor bisericilor sunt falsuri și Dumnezeu trimite în mode regulat oameni care să ajute omenirea să progreseze, dar, inevitabil, mesajul lor urma să fie corupt de diferiți oameni cu interese meschine (astfel explicându-mi multitudinea de religii, care, în mintea mea, aveau toate ceva în comun).

Abia târziu, acum vreo 3 ani, văzând ura unor oameni care se declarau creștini ortodocși față de persoane care s-au declarat public atei mi-am dat seama că ceva nu-i la locul lui. A urî pe cineva pentru că nu crede mi se părea absurd, mai ales că eu învățasem și la școală la religie că Dumnezeu judecă după fapte și gândurile noastre, deci și un ateu virtuos ar fi putut ajunge în rai.

Apoi, mânat de curiozitate, am ajuns pe forumul ateilor (forum.atei.ro) și întâlnit clipuri cu atei care spuneau că nici nu și-ar dori să ajungă în raiul creștin, lucru care mi se părea absurd. Apoi am început să înțeleg, treptat treptat, după ce am urmărit toată arhiva show-ului „The Atheist Experience"
că oamenii ăia chiar au argumente.

Am crezut o perioadă că nu voi ajunge vreodată să fiu ateu, nici chiar agnostic, dar logica, firul rațional al ideilor exprimate și tot ceea ce am descoperit m-a împins înainte până la un moment dat când mi-am seama că nu mai credeam.

Nu am decis la nici un moment să nu mai cred, contrar cu ce ar pretinde unii, ba din contră, chiar mi-am propus să NU îmi pierd credința, dar am constatat la un moment dat că o pierdusem și lumea avea mult mai mult sens.

Si văd ca dintr-un răspuns despre ce am crezut, răspunsul s-a transformat într-un răspuns despre cum am ajuns ateu, dar nu-i bai :-) .

Deconvertiri - Jezebel

Fiecare persoană parcurge un drum diferit spre ateism, dar fiecare dintre aceste călătorii merită să fie povestită.

Astăzi povestea celei care scrie sub numele Jezebel pe forum și are și un blog care pare abandonat, dar sper să o stimulez cu acest articol să mai scrie.

Am fost crescuta intr-o familie foarte religioasa. Drept pentru care multa vreme am crezut cu ardoare si am fost foarte preocupata de sufletul meu si de cum sa-l salvez.

Nu am realizat ca exista alte religii pana la 17 ani (aici termenul de "awareness" mi se pare mai potrivit, pentru ca auzisem de musulmani, budisti si de religiile antice, dar pur si simplu mi-am imaginat ca toti credeau intr-un dumnezeu suprem, acelasi cu al meu, doar ca il numeau altfel sau nu il mentionau prea des).

Intrebari legate de religie si Biblie am avut de mica, dar, crescuta fiind sa cred ca daca ai dileme inseamna ca nu intelegi, nu m-am agitat foarte tare. Din pacate, pe masura ce am crescut nu numai ca nu am inteles mai multe, dar am inteles din ce in ce mai putin.

La 18 ani inca ma mai certam cu primul ateu/comunist pe care l-am cunoscut argumentand ca viata lui este goala fara un dumnezeu care sa-l ghideze. Faceam asta desi eu insami ma confruntam cu probleme grave in a-mi explica multe lucruri legate de religie. De ce un dumnezeu care ne iubeste ar vrea sa ne temem de el? De ce, daca toti suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui, femeile sunt mai prejos decat barbatii? De ce ar face oameni fundamental pacatosi (homosexualii, pentru ca asa ii consideram pe atunci) ca sa-i chinuie o viata intreaga? Si cea mai mare problema din punctul meu de vedere: argumentul potrivit caruia daca iti doresti ceva si te rogi o sa primesti, dar daca nu primesti inseamna ca nu trebuie sa primesti. Primisem raspunsuri "crestinesti" la aceste intrebari si la multe altele, dar toate ma faceau sa cred ca dumnezeu mai mult isi bate joc de noi decat ne iubeste.

Apoi am citit mai pe larg despre budism in jurul varstei de 20 de ani si am crezut ca ceea ce am citit mi se potrivea mai bine decat crestinismul. Cred ca a fost un noroc sa descopar budismul pentru ca m-a ajutat sa ma eliberez de notiunea de "dumnezeu" fara nicio durere de cap. Nu am vazut nimic tragic in renuntarea la dumnezeu pentru ca mi s-a parut ca obtinerea Nirvanei, pe care eu am interpretat-o ca fiind cunoastere absoluta, era mult mai dezirabila.

Dar pe masura ce am continuat sa ma informez despre budism, am constatat ca nici aceasta credinta nu e lipsita de probleme. Asa ca m-am multumit sa ma numesc agnostica si vreme de un an am refuzat sa ma mai gandesc la subiectul religie.

Apoi, la 21 de ani am dat intamplator peste site-ul lui Richard Dawkins si am vazut ca acolo se gaseau dezbateri si potentiale raspunsuri la intrebarile pe care eu incercasem sa le ascund de mine insami. Am citit "The God Delusion" si am inteles ca sunt atee, chiar daca nu imi spuneam asa. Din pacate am putini prieteni care sunt atei, iar parintii mei inca nu stiu ca sunt atee. Motiv pentru care inca mai sunt tarata pe la biserici si manastiri cum ajung pe la ei.

Idei-cheie: „nu eram conștientă că”, „m-am mulțumit să mă numesc agnostică”, „sunt atee deși nu îmi spuneam așa”. Toate aceste idei arată lipsa de informații și de informare. Încă un motiv în plus să fii activ în public, dacă ești ateu. Mai mult mulți ca tine, dar habar nu au că sunt ca tine pentru că nu știu că poziția ta e o alternativă validă. Pur și simplu nu e în peisaj.

O lecție de la Christopher Hitchens

Eu am întâlnit clipurile cu Hitch destul de târziu în deconversia mea (m-au ajutat mai mult Dawkins, Matt Dillahunty și Tracie Harris), dar mi s-a părut de la început brutal și nu era pe placul meu. Apoi mi-am dat seama că Hitch are discursul cel mai brutal pentru că nu se fofilează cu galanterii inutile.

Când am văzut prima dată clipul ăsta acum vreo 2-3 ani, am priceput pentru prima dată care e adevăratul sens al poveștii cu Avraam și cât de scârboase sunt cele trei religii abrahamice, iudaismul, creștinismul și islamul.

Nu are sens să mai spun ceea ce se știe, Hitch a murit, dar ideile lui vor rămâne, pentru că au inspirat pe atâția. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin.

Avem și noi în România nevoie de niște Hitch și niște Dawkins.

Dar până atunci, am o glumă:

Q: Why did Kim Jong Il died?
A: Because he heard Christopher Hitchens talk about a celestial North Korea which was worse than NK and he wanted to see for himself what he could learn about totalitarism from God.

Hitch s-ar fi bucurat să audă că a murit Kim Jong Il.

P.S.: Sper că v-a plăcut gluma mea. De când am auzit că a murit Kim Jong Il așa de repede după Hitchens mi-am dat seama că trebuie să fie o glumă pe acolo legată de Nord Coreea celestă. Poate pentru unii e prea devreme, pentru alții e de prost gust sau poate e nașpa gluma. Aștept comentarii și despre asta.

Femeia in islam VII - Citate din Infidel de Ayaaan Hirsi Ali

Îmi cer scuze celor ce nu știu engleză, probabil acest gen de informație va fi din ce în ce mai puțin accesibilă, dacă inițiativa cu dublarea filmelor a imbecilului de Socaciu (bine că mulți se opun imbecilității) se concretizează.



Perspectiva asupra condiției femeii în islam și a efectelor dezastruoase pe care le are islamul atunci când domină o populație e de-a dreptul cutremurătoare.

Kholberg III - Ce evidențiază scara lui Kholberg?

După ce am făcut cunoștință cu Kholberg și cu idea lui, după ce am analizat în detaliu și am exemplificat nivelurile de dezvoltare morală, în acest ultim episod tragem concluzii referitoare la sistemele de moralitate construite pe baze religioase și ce se ascunde în spatele unui sistem moral construit pe „valori creștine”.

Scara lui Kholberg evidențiază iminența eșecului social al societăților religioase

Rezultatele proaste la capitole precum criminalitate, corupție și încarcerare, obținute în țări religioase, este ușor de explicat având în vedere o discordanță în criteriile după care sunt definiți indicatorii pentru ceea ce este pozitiv/negativ în analiza stării de sănătate socială și ceea ce este definit ca pozitiv/negativ din punct de vedere religios.

Starea de sănătate socială are în vedere nivelul de suferință umană, se raportează la individ și la drepturile lui. Totodată are în vedere non-interacțiunea belicoasă dintre indivizi, deci ceva de tip contract social este necesar pentru a avea performanțe în starea de sănătate socială.

Ceea ce considerăm „bun” în condițiile în care criteriile de moralitate sunt stabilite de fenomenul religios impun ca o acțiune ce e „plăcută lui Dumnezeu” sau o acțiune ce duce la stârpirea unui fenomen „neplăcut Domnului” să primeze în fața unor criterii ce au în vedere contracte sociale sau o acțiune care este dezaprobată de majoritatea religioasă.

Nigeria - pedepsirea din motive religioase a unor oameni considerați vrăjitori/vrăjitoare

Fundamentele diferite pentru criteriile de „bine” și „rău” social și factorul majoritar motivant de nivel pre-convențional, unde „bine” și „rău” implică țintirea către pedeapsă și recompensă divină, duc la o evidentă și inevitabilă performanță proastă în cazul societăților religioase. Compasul lor moral este diferit de compasul stării de bine sociale. Din acest motiv sistemele religioase eșuează sistematic în a furniza societăți sănătoase iar cele seculare vor avea mai mult succes. Singura condiție este ca principiul secular să fie permanent păstrat în societate și menținut faptic, nu doar la nivel declarativ cum se întâmplă în democrații ce alunecă spre dictatură.


Scara lui Kholberg evidențiază că „valorile creștine” din discursuri sunt, în realitate, valori seculare

religiile abrahamice sunt fundamental intolerante și exclusiviste

Stadiile de dezvoltare ale sistemelor moralitate folosite uzual în Europa și etichetate greșit drept construite conform unor „valori creștine” sunt de fapt seculare și de nivel 5 sau chiar 6 pentru că, în idea de toleranță față de cei de alte religii sau fără vreo religie, factorul motivant nu este fuga de pedeapsa divină sau recompensa divină, nu este codul de legi înapoiate și scabroase dictate de Dumnezeu, ci empatia, lucru care îl scoate pe Dumnezeu din ecuația stabilirii valorilor morale.

Kholberg II - Niveluri de dezvoltare morală

Am discutat în episodul anterior pe scurt despre Kholberg, idea lui și au apărut ca imediat evidente anumite lucruri legate de religii. În acest episod vom analiza mai detaliat idea lui Kholberg referitor la dezvoltarea moralității.

Despre nivelurile de dezvoltare morală, pe larg

Revenim la Kholberg și la idea lui. Din moment ce moralitatea se dezvoltă în stagii, este de înțeles că unele tipuri de moralități sunt inferioare altora, dependent de stadiul de dezvoltare. Iar criteriul de departajare este motivația din spatele acțiunii întreprinse.

După cum se vede din tabelul de mai sus, există 3 niveluri de tipuri de moralitate a câte două stagii fiecare.

Nivelul pre-convențional

Pe nivelul 1 se situează stadiile pre-convenționale 1 și 2. În 1 ce e bun și ce e rău e definit de ceea ce se pedepsește. Practic, stadiul 1 este fuga de pedeapsă.

Acesta este tipul de moralitate la care fac apel religioșii atunci când spun ateilor că vor arde în iad pentru că nu cred. În același stadiu sunt și culturile islamice care-și definesc jurisprudența în termeni de pedepse barbare, clamând că homosexualitatea este rea, iar pedepsele sunt capitale pentru „a da un exemplu celoralți”, astfel împingând în societate fuga de pedeapsă ca motor al moralității.

Stadiul 2 spune că judecata a ce e rău și ce e bine se face pe baza a intereselor proprii, ce aduce recompense este bine, ce aduce pedepse este rău. Dorințele celorlalți intră în discuție doar dacă există reciprocitate.

Acest tip de moralitate este tipul de moralitate promovat de companiile capitaliste de tip sălbatic în care pe cel mai înalt loc și fără nici o șansă de a fi afectat de orice factori umanitari este maximizarea profitului. Ca exemplu de reciprocitate, companiile sălbatic capitaliste pot înființa carteluri în care se înțeleg să împartă teritoriile de influență și să nu intre în ograda celuilalt, asigurând monopoluri de facto peste tot.

Când cineva vă va spune ceva de „valorile creștinismului” aduceți-vă aminte că nu există treaptă mai primitivă decât cea pe care este poziționat sistemul de valori religios.

Când anarho-capitaliștii vă spun că privatizarea este soluția tuturor problemelor pe care le introduce existența statului, aduceți-vă aminte că motorul principal al companiilor private, profitul, este doar cu un pic peste primitivismul motorului moral al religiei.

Nivelul convențional

Nivelul 2 este nivelul convențional de dezvoltare în care stadiul 3 este definit de cum spune majoritatea că e bine, practic conformismul cu idea majoritară e bine, non-conformismul este rău.

În acest stadiu se află ateii români care nu vorbesc și nu admit public că sunt atei, nu critică acțiunile nocive făcute în numele religiei și/sau făcute de religioși pentru că nu e „frumos/bine să «te cerți cu toți» și e mai bine să-i lași pe religioși că «o să se trezească ei» și oricum putem «să cădem de acord că nu suntem de acord»”.

În același stadiu sunt mentalitățile de secretare și ale celor ce spun că elevii care-s de religie minoritară trebuie să se supună majorității și să se ducă la religie „doar toată lumea se duce la religie și nimeni n-a murit din asta”.


În stadiul 4 moralitatea se definește prin ce este legal și ce e ilegal. Scopul este păstrarea ordinii sociale. Când religioșii se tem de căsătoriile între homosexuali văd cum moralitatea de acest stadiu se întoarce împotriva lor. Dacă e legal atunci e bine să faci așa, iar pentru ei „bine” este neapărat încărcat cu o natură prescriptivă pentru că ei cred că dacă faci „bine” faci ceea ce vrea Dumnezeu să faci, dar homosexualitatea nu e bună, deci nu are voie să fie definită drept bună, deci nu are voie să fie legală. Când sunt puși la colț vor fi de acord să cedeze, dar nu fără a lipi semnul păcătosului pe piepturile homosexualilor ce vor vrea să fie legal împreună, probabil pentru a-i stigmatiza - aici vorbesc de „uniunile civile” care nu-s totuna cu „căsătoria”.

Nivelul post-convențional

Cel mai de sus nivel de dezvoltare este cel post-convențional în care baza stabilirii a ce e bine și ce e rău începe să semene a ceea ce promovează secular umaniștii, adică indivizii sunt diferiți, toți avem drepturi, drepturile individuale primează în fața unor legi distructive (stadiul 5) și determinarea a ceea ce este moral se face prin derivarea din principiile etice pe cale rațională, putând fi în dezacord cu legile existente sau în dezacord cu opinia publică (stadiul 6), de exemplu, a fi sincer față de sine și a declara public că ești ateu într-o țară precum Maldive în care e ilegal să fii altceva decât musulman este o acțiune morală de nivel superior în clasificarea lui Kholberg.



În următorul și ultimul episod al aceastei serii vom analiza, prin prisma celor descrise până acum, două lucruri evidențiate de scara lui Kholberg în ceea ce privește moralitatea de sorginte religioasă și societățile care se ghidează după moralități religioase.

Kholberg I - Cine este Kholberg și de ce ne interesează?

Despre Kholberg

Pe domnul simpatic din poză îl cheamă Lawrence Kohlberg și de la data de 19 ianuarie 1987 el trăiește printre noi numai sub formă de amintire și prin munca sa.

A fost un psiholog care este cunoscut pentru introducerea conceptului de „stadii de dezvoltare a moralității”, o idee care ne poate ajuta, printre altele, să înțelegem de ce anumite sisteme care se pretind morale eșuează în mod sistematic în a oferi rezultate în timp ce blamatul umanism secular dă rezultate mult mai bune și de ce anumite sisteme care se pretind religioase sunt, de fapt, sisteme seculare.

Ideea lui Kholberg

Pe scurt, idea lui Kholberg este una relativ simplă, dar genială în simplitatea ei: sistemele morale nu sunt statice, ci se dezvoltă permanent sub presiuni sociale și ca urmare a informării.

Observații imediate referitoare la moralitatea religioasă

Consecința evidentă a acestei constatări este că orice set de reguli de sorginte religioasă ce se pretind morale, nemodificabile și finale este sortit să sfârșească în două posibile moduri: (1) radicalizarea/fanatizarea credincioșilor în acele idei sau (2) abandonarea parțială sau totală a sistemului de reguli.

În prima categorie se încadrează fenomene precum Inchiziția, Cruciadele, islamismul fundamentalist, atentatele teroriste motivate religios precum deja comunele atentate teroriste din marile orașe ale lumii (New York, Londra, Madrid, Moscova, Bali, Islamabad, etc) sau războaiele inter-confesionale.

Cea de-a doua categorie cuprinde fenomenul de liberalizare și moderare a ideilor religioase (vezi mult trâmbițatele „valori creștine” care nu-s creștine deloc, că ălea creștine sunt atroce) sau chiar renunțarea totală la sistemele religioase.




În episodul următor vom detalia nivelurile de dezvoltare morală și vom identifica grupuri, entitiăți sau situații care se încadrează în diferitele stadii de dezvoltare.

Drumul spre ateism - II

Nu, nu e vorba de povestea mea spre ateism. Vă tot tachinez că o să o scriu la un moment dat, dar încă nu a venit momentul.

În schimb, iată povestea unui alt ateu, utilizatorul TheRationalizer de pe youtube:



O excursie prin deism, musulman „wanna be”, apologist, cercetător al pretențiilor „miracolelor islamice” și în cele din urmă ateism, odată cu angajarea de a dori să cunoască adevărul, indiferent care ar fi acela. Se pare că singura metodă sigură de a ajunge la ateism e să devii loial adevărului, să-ți dorești să afli care este adevărul și să te lași purtat de dovezi acolo unde te poartă.

Drumul spre ateism - I

Este fascinant să vezi povești ale deconvertiților. De cele mai multe ori e dorința de a afla adevărul, uneori e dorința de a reafirma propria credință în fața ateilor. Rezultatul este invariabil pierderea credinței pentru că dacă ar avea dovezi nu s-ar numi credință.

Iată acum drumul spre ateism al minunatei și sensibilei Nessriinn, o fostă musulmană care scrie poezii, în ciuda credincioșilor care pretind că ateii nu au sentimente.



Și când te gândești că foarte mulți credincioși ne acuză de aroganță și ignoranță, când ei se tem de încercarea lor de a arăta că propriile religii se bazează pe ceva real, pe ceva mai mult decât niște cuvinte dintr-o oarecare carte. Probabil din cauză că știu subconștient cât de șubrede sunt dogmele lor.

Mesaj către musulmani din partea unui fost musulman

Un mesaj simplu din partea unui fost musulman către musulman. Mesajul se poate aplica și altor credincioși care nu cred că există foști credincioși.



Vizionare plăcută!

Ghid: Cum sa spun ca sunt ateu/atee?

Cu acest articol am să continui seria de articole de tip ghid, serie începută cu articolul „Instrucțiuni pentru recensământ - Ghidul românului nemulțumit de clericii religiei sale”. Pe viitor am să încerc să adaug din când în când noi articole la seria aceasta pentru că subiecte sunt destule: cum să fii scos din evidența BOR, ce faci în fața reprezentanților statului care se cred îndreptățiți să-ți dicteze ce convingeri ai vis-a-vis de religie, cum poți stârni interesul celorlalți pentru știință, cum poți să îi înveți pe cei cunoscuți diferența dintre știință și pseudoștiință, cum identifici semnalele care arată că anumite afirmații sunt lipsite de fundament, etc.

Articolul de față este un alt articol cu tentă personală (primul fiind cel despre efectul puținei îndoctrinări religioase asupra mea) în care am să vă povestesc despre felul în care am spus persoanelor apropiate mie că sunt ateu, după ce mi-am dat seama de acest lucru, dar are și o a doua parte în care o să încerc să vă dau sfaturi despre cum sa spui celorlalti ca esti ateu/atee.

Deconvertirea mea

Povestea deconvertirii mele încă nu am expus-o în detaliu pe acest blog, dar ce esențial acum este că, așa cum am observat că s-a întâmplat și cu alții, deconvertirea este un proces de durată în care cel mai important factor prezent în acest proces este păstrarea intactă, indiferent de costuri și cu maximă sinceritate față de sine, a dorinței de a fi fidel adevărului și de a te lăsa purtat acolo unde indică dovezile.

Eu am făcut acest pas și m-am lăsat purtat de dovezi, argumente și informații acolo unde duceau ele, totul dublat de o sete de informare pe care uneori o bănuiesc a fi vecină cu obsesia. Rezultatul a fost trecerea mea de la o formă de panteism/apateism printr-o formă de deism agnostic, ajungând la o formă de ateism agnostic.

Odată ajuns ateu, mi-am dat seama că felul în care am început privesc lumea s-a schimbat radical. Unul dintre lucrurile definitorii ale poziției mele față de fenomenele presupus neexplicate sau inexplicabile e concentrat în următoarele cuvinte:

Cred că nu există nimic supranatural, nu cred că există fantome, nu cred că există mediumi sau paranormal, ci cred că există doar fenomene naturale care se petrec, dar pentru care încă n-am găsit explicații.

N-a mai trecut mult și am ajuns în stadiul de ateu care simțea nevoia să-și expună poziția față de familie din dorința de a fi sincer cu ei. Unii experimentează în acest moment un șoc și pot avea o perioadă descurajantă care poate fi scurtă (1-2 zile) sau poate lipsi total. Nu am auzit de perioade lungi de asemenea natură, dar un factor important e să discuți cu persoane care sigur îți înțeleg poziția. Eu nu am avut o perioadă neagră și am ajuns să-i spun soției mele noua mea poziție fără consecințe neplăcute, dar cu un normal și scurt episod de discuții pe tema asta. Am aflat împreună ca ea e un fel de deistă în urma acestor discuții, dar nu asta e important ci faptul că discuțiile deschise au contribuit la înțelegerea faptului esențial că sentimentele mele față de ea nu s-au schimbat.

Apoi, fugitiv, am spus părinților care nu-s religioși deloc. Până la urmă le-am cam spus tuturor celor din familie și nu au fost nici un fel de ruperi de relații de pe urma evenimentului.

Comunicarea e foarte importantă în acest proces de „ieșire la lumină” în ceea ce privește lipsa de credință.

Cum spui tu „sunt ateu/atee”

Consider că alfabetizarea științifică este absolut necesară, mai ales în România unde 42% dintre oameni cred că Soarele se învârte în jurul Terrei, 22% cred că hososcopul este foarte științific, și doar 4% știu că homeopatia nu are NIMIC științific în ea! Mai sunt și alte lucruri alarmante în raport, unele ușor vizibile și în rezumatul lui.

Acum o să spuneți, „ce treabă au toate acestea cu a spune celorlalți că ești ateu sau atee?”. Simplu, în funcție de cât de multe asemenea lucruri le-ai discutat cu ceilalți, câte din ele sunt cunoscute, cât de mult acceptă evoluția sau o resping, cât de mult cunosc dacă există contradicții în biblie, în funcție de cât de ultrași credincioși sunt sau nu, în funcție de cât de creduli sau credincioși sunt, în funcție de aceste lucruri munca ta și efortul tău vor fi mai mari sau mai mici, mai ușoare sau mai stresante.

Sfatul meu este să încerci să discuți deschis multe asemenea teme, în special cele ce NU au legătură directă cu credința, mai ales în perioada mai timpurie și apoi, în funcție de răspuns, să încerci să tatonezi terenul legat de subiecte precum imoralitatea bibliei, a modelelor de bețivi și hulpavi pe care le promovează sau chiar criminalul pe care și-l iau drept model. Poți discuta despre efectele nocive ale credinței oarbe la nivel individual, social, economic, politic, medical și cam în orice aspect al vieții.

Apoi poți aduce în discuții definițiile anumitor termeni când poate vei discuta „din întâmplare” despre credincioși care acceptă evoluția, ba chiar o apără cu dovezi foarte bune în timp ce desființează „Inteligent Design”, despre cât de nesemnificativi suntem în univers și cât orgoliu presupun cam toate religiile când spun ca omul e buricul universului, deși suntem niște epsiloni, despre cât de imorali sunt popii si cât de mult se țin cu dinții de bani în timp ce ne parazitează pe toți (că doar nu credeai că statul are banii lui).


Vorbește „ca din întâmplare”, nu forța nota, lasă pauze între discuții, fii atent/atentă la reacția celorlalți, vezi la ce sunt reticenți și încearcă să ataci tangențial anumite aspecte, stârnește-le, dacă poți, interesul pentru știință, în special cosmologia care poate deschide ochii referitor la cât de vast (și neprimitor pentru viață) este universul care se presupune ca ar fi făcut doar pentru noi.

Atenție mare la reacțiile lor și nu uita că sunt familia ta/prietenii tăi. Dacă ești minor sau încă depinzi de cei cu care vrei să discuți cântărește bine dacă riscul de a fi renegat sau alungat pentru necredință este mare (da, oricât de inuman și crud ar părea, iraționalitatea generată de credință poate „justifica” asemenea acțiuni de-a dreptul violente, dependent de credincioși) și dacă este un moment bun, pentru că momente optime nu vin niciodată.

Concluzii

Nu există un panaceu, nu există o rețetă magică pentru că fiecare trăiește în propriul mediu care are propriile particularități, dar nu uita că deși sinceritatea este preferabilă de multe ori, uneori poate fi dezavantajos pentru tine să o faci, mai ales dacă ai părinți foarte religioși. Nu trebuie să te sperii de drobul de sare, dar nici nu trebuie să fii nesăbuit. Cântărește-ți opțiunile. Inițial cei dragi o să se simtă lezați, dezorientați sau poate chiar panicați, dar, de cele mai multe ori, acest lucru trece, iar tu nu poți aștepta la nesfârșit să-ți clădești viața după sentimentele lor, doar e viața ta.



Tu știi cel mai bine cum poți comunica noua ta poziție și știi cel mai bine cum ar putea să reacționeze cei dragi.

in.plata-domnului.ro : Fă-ți poză cu panoul!

Mi-am făcut poză cu panoul ASUR:



Ce bine că mi-am dat seama că cereberatele și overmind-ul sunt morți, deci sunt independent, deși mai am din când în când rare sechele!

Apropo, semnați petiția și vorbiți și cu alții despre campanie.

Deconvertirea și necesitatea activismului anti-irațional I

Nu doar o singură dată am fost întrebat de ce scriu pe blog, de ce încerc să am o conversație a surzilor, de ce nu las lumea în pace să-și vadă de treaba ei, de ce nu las credincioșii să fie credincioși și sclavi, de ce nu vreau să accept că unii chiar nu pot fi făcuți să gândească și vor rămâne credincioși sau poate chiar toți și de fapt vorbesc pentru cei care sunt deja raționali.

Răspunsul scurt este că nu sunt de acord că lucrurile nu pot fi schimbate, ba cred că, sub atacul din ce în ce mai susținut din partea religioșilor lucrurile se degradează accelerat, iar acest lucru ne afectează pe toți, deci și pe mine. În consecință avem obligația de a răspunde.

Răspunsul mai lung este că non-acțiunea favorizează degradarea pentru că religioșii n-au nici un fel de mustrări de conștiință că îndobitocesc lumea. Eu văd religiozitatea ca un simptom al lipsei de gândire critică, lucru care a dus, în esență, la cele mai nasoale efecte pe care le trăim astăzi.

Nu, nu cred că vorbesc pentru cei deja deconvertiți, ba chiar știu că vorbesc și cu cei ce încă mai au îndoieli. Știu asta pentru că și eu am fost credincios, pentru că și altora li s-a spus că asemenea lucru este util...


Știu asta pentru că și mie mi s-a spus că ceea ce fac este util și am ajutat la rândul meu:

@Zergu: poti sa faci articole din comentariile mele, normal, am incredere ca nu le rastalmacesti mai mult decat e necesar :) si ti-am citit aproape toate articolele, is faine, m-au ajutat enorm, merci.

Asemenea mesaje nu pot decât să mă motiveze și să încerc să conving cât mai mulți oameni de necesitatea și utilitatea discursului critic la adresa dogmelor și ideilor iraționale precum tratamentele naturiste sau homeopatia.

Starea de apatie sau de inactivitate în ceea ce privește critica de acest fel e uneori obscură chiar și pentru ateii vechi, dar asta se schimbă când conștientizează că acțiunile religioșilor nu se opresc și cer din ce în ce mai mult călcând din ce în ce mai mult peste viețile și opțiunile altora.

Ma, ca sa fiu sincer, in tinerete am avut si eu indoieli, mai bine zis nedumeriri. Dar asta doar pentru ca nu am gindit, adica am luat totul de-a gata (la nunti, la inmormintari, etc). Chestia s-a imputit recent, cind am realizat cit rau poate sa le faca religia ALTORA (mie imi era indiferenta) iar raul acela se rasfringea si asupra mea (la servici, in societate, in politica, in… totul). Tocmai de aia m-am hotarit sa intru in actiune, ca pina acum eram cunoscut doar ca… misogin :D

Lipsa cronică de scepticism din societatea românească și de pe oriunde a permis ca prețurile la apartamente și imobiliare să crească fără să fie sprijinite de nimic, în pură speculă, iar sute de creduli au cumpărat că „n-o să scadă prețurile la apartamente și case”.

Aceeași lipsă cronică de scepticism ne-a adus lideri politici populiști care și-au urmărit interesele după ce au cumpărat voturi pe două „chile” de zahăr, două de făină și o sticlă de ulei rânced.

Lipsa cronică de scepticism face oamenii să creadă că tratamentele „naturiste” sunt panaceu, deși în Evul Mediu Întunecat numai cu panaceu d-ăsta se tratau și mureau, în medie, pe la 40 de ani.

Aceeași lipsă de scepticism îi face pe unii să accepte că această criză e de fapt o criză spirituală și trebuie să dăm banii nu pe producție și pe ugere întoarse pe care să le denumim „Catedrala Mântuirii Neamului” pe care să le construim oricum, chiar și ilegal.


Chiar credeți că îndobitocirea se va opri de la sine? Când ați văzut ultima dată o turmă de oi speriate care să ia decizii înțelepte?

Frica și religia merg mână în mână

Nu prea am scris despre mine de multe ori pe acest blog, dar după pățania de astăzi, cred că este potrivit să o fac, deoarece cred că sunt eu însumi un exemplu elocvent al nocivității ideilor religioase. Ceea ce citiți este adevărul neînflorit și cât se poate de nealterat, sau alterat doar în măsura în care nu sunt conștient de posibilele alterări.

Mai întâi de toate trebuie să spun că nu sunt ateu de mult timp. Am mai puțin de un an de când mi-am dat seama ca am devenit ateu, deci unele idei și amintiri sunt încă foarte proaspete în mintea mea.

În al doilea rând trebuie să precizez că nu am fost îndoctrinat, nu am frecventat biserica, nu am fost forțat să mă rog, cu excepția orelor de religie din școli la care am fost obligat de criminalul stat român și BOR să le frecventez (o să vedeți mai departe de ce consider statul un criminal). Mai exact, ora era „predată” de un preot care ne-a forțat să învățăm să ne închinăm, să ne rugăm, ne-a povestit miturile semnificației degetelor și poziției lor când îți faci cruce (sunt și acum în stare să spun ce semnificație au, deși diferențiale și integrale nu prea mai știu), ne-a povestit povestea potopului, povestea Sodomei și a Gomorei ș.a.m.d.

Deci cam toată îndoctrinarea la care am fost supus este cea din școală. Ați zice că nu-i mare lucru și probabil că ați da dreptate oricui ar spune asta. Probabil că aș spune și eu la fel, însă ceea ce am simțit la momentul când, în procesul de deconversie mi-am dat seama că toate dovezile și logica indică în direcția inexistenței vreunui (dumne)zeu și, totuși, nu puteam să înfrunt realitatea, sau ceea ce am simțit astăzi, aceste experiențe mă împiedică să fac o asemenea afirmație.

Când mi-am dat seama că perdeaua credinței este făcută ciur de fapte, raționament și dovezi, tot nu aveam curajul de a afirma cu voce tare că sunt ateu. I-am spus ulterior soției mele când a observat că s-a schimbat ceva la mine și nu am vrut să o mint. O iubesc prea mult ca să o mint. Mai mult, nu am avut curajul, și nici până la ora actuală nu am strâns curajul, de a nega Sfântul Duh cu voce tare, deși îmi dau seama că toată dogma creștină e un gunoi, alături de (dumne)zeul lor, deci și Sfântul Duh. Și asta din pricina FRICII.

Frica este irațională și este, până la urmă, dacă privim din prisma evoluției, un sentiment util, dar adeseori poate deveni o piedică. Mult prea des frica poate deveni o povară, iar eu credeam că am scăpat de povara fricii de iad sau de pedeapsa divină. Asta până azi dimineață.

Căutam cablul de la iPod prin casă și mi-am adus aminte că la un moment dat l-am luat în mașină pentru a alimenta iPod-ul când pun muzică în mașină de pe el. M-am dus țintă la mașină cu gândul că probabil cablul cu pricina e în torpedo și am scos afară cam tot ce era prin acel compartiment. La un moment dat am văzut o iconiță. E pe-acolo de când e și mașina. O iconiță simplă, chicioasă, care are un autoadeziv pe spate. Nu a fost lipită nicăieri, stă acolo de aproape doi ani de când a pus-o acolo tatăl meu. Pe asta am ratat-o când am căutat chestii religioase prin mașină, după deconvertire și când aruncasem deja o altă icoană plastifiată care își găsise cuib în același compartiment.

Primul gând a fost să arunc iconița proaspăt găsită la gunoi, apoi m-am gândit că poate o dau unui credincios. Mi-am dat seama că nu aș face decât să alimentez iraționalitatea acelui om, iar asta lucrează împotriva valorilor mele actuale, în special faptul că sunt anti-irațional (evident, nu neg sentimente, ci acțiuni motivate irațional, imbecilitate, îndobitocire). Apoi m-am gândit să o arunc la gunoi sau să o distrug. M-am gândit, că dacă o arunc o să fac un accident în viitorul apropiat, după ce o voi scoate din mașină. Până acum n-am avut nici un accident în cei doi ani de când am mașina și, deși rațiunea îmi spunea nu există nici o legătură cu asta, e doar priceperea mea, atenția mea la volan și norocul, frica îmi injecta idei superstițioase în procesul de gândire.

Cât stăteam eu și mă gândeam ce să fac cu iconița cu pricina, m-a cuprins un sentiment de frică cum n-am mai simțit de mult. Simțeam cum mi se accelerează pulsul și cum se destabilizează, cum mă cuprinde o stare de anxietate pe care o experimentez chiar și acum când scriu aceste rânduri.

Asta este frica irațională generată de credința în religie și dogme imbecile... și nici nu aș putea spune că am fost îndoctrinat prea tare. Doar orele de religie de la școală au fost suficiente și foarte rarele interacțiuni cu biserica sau cu puținii oameni religioși de la mine din familie. Am fost un simplu pion într-o largă audiență captivă în care eu eram considerat mult prea critic, puneam prea multe întrebări și, cu toate astea, mi-au inoculat frica asta imbecilă.

Nu știu cum experimentează frica un om religios și îndoctrinat sever, cel ce merge săptămânal la biserică sau un musulman care se roagă de 5 ori pe zi și care merge în fiecare vineri la moschee. Cred că în cazul lor deja nu mai vorbim de frică, ci de teroare. Eu n-am fost îndoctrinat ci doar „educat” la orele de religie... și totuși simt frica de pedeapsa divină, deși știu că toate religiile sunt doar povești, iadul n-ar putea exista în afara materialului, iar presupusul suflet imaterial nu ar avea cum să simtă durerea pentru că tot ceea ce înseamnă simțuri sunt rezultatul activității neuronale.

Știu ce frică simt eu, acum când nu mai cred, doar din pricina unor ore de religie timp de un an sau doi, nu mai țin minte, și, culmea, eram critic chiar și pe atunci în ceea ce privește dogma. Am pus întrebări și mi s-a răspuns clasic „misterioase sunt căile Domnului”, „nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu” sau chiar directa replică „stai jos, sau te scot de la oră/îți scad nota la purtare”.

Nu știu ce frică sau teroare pot experimenta cei care sunt îndoctrinați și încă sunt credincioși, cred că e o frică paralitică. Iar dacă asta nu e abuz, nu știu ce poate fi numit abuz. Religia e un gunoi, un virus, o plagă, un parazit, un cancer al minții care trebuie exterminat.

Despre iconiță? Sub imperiul fricii am pus-o deocamdată la loc în locul în care am găsit-o. Am să o distrug, probabil în foc și am să filmez tot procesul.

Părerea mea despre religia în școli și despre profesori care o predau dogmatic? O mizerie, un abuz pe spinarea viitorului copiilor noștri și cu colaborarea statului criminal. Viol mental la care sunt supuși copiii. Și mi se rupe inima când îl văd pe nepotul meu că e îndoctrinat deja (în școală), deși e un puști deștept. De ce? Pentru că lu' mă-sa nu-i pasă. Mi-a spus clasica „lasă că nu-i face rău, îl învață de bine”. Îmi vine să urlu și ea nici măcar nu e religioasă!

Scris azi, 4 iunie 2010

Actualizare: Când am spus că virusul religios trebuie extirpat, m-am referit strict la dogmele iraționale, niciodată nu m-am referit la persoane pentru că îi consider pe credincioși niște victime. Despre filmare și arsul iconiței, am spus-o în sensul că am să o distrug în scopul pur „terapeutic” pentru mentalul meu, ca un punct terminus, o semnătură pentru a marca momentul în care am decis că trebuie să distrug frica. Evdent, n-am nimic cu iconița, nu-s bolnav la cap.