Dacă n-ați înțeles, mai ascultați încă o dată. Cuvintele sunt:
Uuuuuu, Doamne, o răstunarăăăă! Uuu-uuu, Doamne, ce făcurăăăă
Trecând peste eventualele gravități false a evenimentului (în sine ce se întâmplă e că unii se agită pe lângă un mort sub falsul pretext că-l onorează sau își iau la revedere de la el și agitația nu decurge cum sunt ei obișnuiți, iese puțin din tipar), eu o să spun câteva lucruri firești și/sau clarificatoare, zic eu.
Nu cred că fiind dată situația, există vreo îndoială că „o răsturnară” se referă, cel mai probabil, la o moartă care se află în cosciug, deci prima grijă a femeii care urlă este să-și manifeste nemulțumirea față de scăparea cosciugului într-un mod neprevăzut.
De aici eu nu pot să trag decât vreo 2 posibile concluzii:
- fie grija pentru omul viu care a căzut în groapă este mai mică pentru participanți decât grija pentru un cadavru (pe care oricum nu-l doare nicăieri, nici în cazul unei viziuni materialist ateiste, nici în cazul unei viziuni creștine - sufletul e important)
- fie de frica de a fi blamată de societate că „nu-i pasă de mort” a făcut-o să spună în gura mare ce a spus (deși nu avea busola grijei dată peste cap)
Un om normal se îngrijește și îngrijorează de starea celor vii, nu de cei ce-s morți. Religia nu face decât să dea peste cap aceste priorități pentru că desconsideră valoarea vieții reale, singura care o avem cu certitudine. Moartea este „trecere în neființă”, iar ritualul fără sens se pretinde că ar avea vreo valoare, însă nu are nici o valoare în afară de cea a utilității îndepărtării de societate a unui posibil focar de infecție. Chiar și în accepțiunea religioasă, la „trecerea în neființă”, nu ar trebui să ai motive prea multe să crezi că se întâmplă ceva rău cu sufletul mortului în asemenea caz de deraiere ritualică.
Și nu, ritualul nu este util în a-ți lua „la revedere”, pentru că dacă ar fi așa, înmormântarea ar trebui să nu fie traumatică pentru cei vii, dar este, pentru că li se promite speranța deșartă a reunirii în viitor cu persoana respectivă, această promisiune făcând mai dificilă acceptarea realității că cel mort nu mai este. Asta duce la continuarea într-o autodecepție că n-a murit și, pentru unii, că te poate ajuta, deși e mort.
Nici credincioșii nu cred sincer că individul mai trăiește, altfel nu ar plânge, ar considera că e ca și atunci când cineva pleacă în concediu pentru că, evident, dacă crezi în viața după moarte, crezi că la un moment viitor te vei reîntâlni cu decedatul (majoritatea presupun că vor ajunge-n rai, împreună cu cei dragi).
Consider a 2-a posibilă variantă o dovadă de ipocrizie care își are originea în stresul social pe care-l induce tot credința în viața după moarte: „Ce-o să zică mortul dacă nu m-am revoltat când l-au scăpat? Ce-o să zică lumea când vede că nu consider că s-a întâmplat ceva grav, că s-a desacralizat ritualul? Ce-o să zică lumea dacă mă arăt mai îngrijorat de Gelu, groparul, decât de mort?”.
Să nu credeți că prima întrebare nu-și are rostul, nu uitați că în accepțiunea religioasă mortul vede sau va afla, deci societatea e extinsă și la morți, oamenii trăiesc alături de morți, în mințile lor.
Din perspectiva ateistă materialistă lucrurile stau destul de simplu. Mortul e mort, iar un ritual nu poate avea nici o valoare reală, ci cel mult simbolică, iar operațiunea e una pragmatică, de îngropare a cadavrului pentru a evita eventuale focare de infecție sau traume emoționale, în cazul în care mortul ar fi lăsat să putrezească-n drum, așa cum recomanda Cristos. Dacă unul viu cade-n groapă, pentru ateul materialist e clar că îngrijorarea merge în direcția lui, nu a cadavrului.
Credința în viața după moarte este nocivă.
Articole zergo-credice
Comentarii, vorbe rele
5 comentarii:
Poate femeia nu a vazut ca a cazut si groparul in groapa. Oricum, poporul roman abunda in superstitii. Si una dintre ele este ca sufletul se transforma in strigoi daca face nu stiu ce sau daca nu se face nu stiu ce ritual babesc.
Crestinismul are o pozitie ferma fata de mort: mortul este un om care nu mai poate nici pacatui, nici face binele. Deci se va duce acolo unde si-a asternut. Insa rugaciunile Bisericii si ale celor dragi pot indulci chinurile lui, de asta se face slujba de inmormantare si nu se arunca mortul direct in pamant fara niciun ritual. Mortul care ajunge in rai se bucura si mai mult in urma acestor rugaciuni. Mai mult, Biserica nu poate anticipa daca mortul a ajuns sau nu in rai, de asta se fac rugaciuni specifice care sa atraga mila lui Dumnezeu daca mortul a dus o viata departe de Dumnezeu.
Dupa parerea mea, atitudinea femeii isterice tinde sa fie mai mult o stare de transa indusa de traditia bocetelor pagane. Mai ales in Oltenia, traditiile pagane s-au suprapus cu cele crestine, de zici ca oamenii aia nu participa la o inmormantare crestina.
Crestinul trebuie sa infrunte moartea din perspectiva Invierii lui Hristos. Durerea provocata de plecarea celor dragi devine patologica la oamenii care nu cred in Inviere si in viata vesnica. Si cred ca nimeni nu poate sa isi vad copilul, sotul sau tatal mort si sa creada cu usurinta ca acea persoana a disparut pur si simplu. Este cu neputinta sa judeci asa atunci cand iti moare cineva drag. Spun asta FACAND ABSTRACTIE DE EXISTENTA RAIULUI SI A IADULUI. Nici daca nu ar exista viata dupa moarte, nu ar trebui sa judecam aspru oamenii care refuza sa creada ca cei dragi lor "au intrat in nefiinta".
"operațiunea e una pragmatică, de îngropare a cadavrului pentru a evita eventuale focare de infecție sau traume emoționale"
Nu stiu cine ar gandi asa daca ar vedea pe cineva iubit ca se cufunda in mormant si groparii pun pamant sau placa de beton peste sicriu. Nu cred ca tu daca ai fi in situatia asta, ai spune: "uite, ce bine ca s-a igienizat lumea de hoitul mamei mele si au ingropat-o odata sa nu mai puta". Cred ca exagerezi, totusi.
Nu viata, ci moartea este singura certitudine pe care o avem. Viata este un dat care poate disparea din lumea asta oricand, nu stii ce da peste tine maine. Dar moartea este un eveniment care nu ne va ocoli cu certitudine. De asta gandul la moarte ne face sa ne pregatim pentru ea. Greu pot sa imi imaginez un ateu pregatindu-se pentru moarte:
O sa mor si pe urma nu o sa mai exist...
Si daca nu e asa?
Un om care crede in viata de dupa moarte se va interesa pe tot cuprinsul lumii despre ce experiente au trait unii sau altii dupa moarte si va vedea cumva care este mai credibila decat alta. Dar cine exclude din start viata dupa moarte, risca enorm. Probabilitatea sa existe viata dupa moarte este mult mai mare, pentru ca si oamenii care au constatat din experienta ca aceasta viata continua exista si au dat marturie. Indiferent daca experienta lor era una diavoleasca sau una autentica, ea totusi exista la multi oameni. Si nu ma refer la moarte clinica exclusiv. De curand am citit marturia unei femei care si-a pus streangul de gat si dupa ce si-a dat drumul de pe scaun a vazut o multime de diavoli ingrozitori care au venit sa ii ia sufletul. Si atunci au aparut si niste ingeri care revendicau fiecare sufletul femeii. Si la final ingerii au alungat diavolii, dupa care femeia a fost resuscitata in timp util de sotul ei care a taiat franghia in cateva secunde. Experienta mi s-a parut graitoare.
@P.A.: Tu ești oarbă rău, deși ai citat textul meu, dar poate o să vezi și tu odată ce trebuie să vezi:
„pentru a evita eventuale focare de infecție sau traume emoționale”
Pricepi?
Înainte să vorbești tâmpenii, încearcă să gândești, măcar încearcă.
Prosteala cu ritualul de înmormântare e un rahat cu aburi pentru că e pretenția că poți să pui pile la Dumnezeu, lucru care ar trebui să o blasfemie pentru orice credincios sincer.
Legat de înmormântări, ia de citește mai mult:
http://ubi-dubium-ibi-libertas.blogspot.com/2010/04/obiceiuri-pagane-in-traditia-crestina.html
@Zergu: Ha ha ha, abia văzând clipul a treia oară l-am observat pe ăla care a căzut =))
Similar : http://www.youtube.com/watch?v=LBL2SbRj5CA
@P.A.: "Durerea provocata de plecarea celor dragi devine patologica la oamenii care nu cred in Inviere si in viata vesnica."
Oamenii care nu cred în viaţa veşinică tind să preţuiască mai mult viaţa, cu părţile ei bune şi rele, şi persoanele dragi decât lunaticii creştini care consideră tărâmurile magice fantasmagorice la fel de veridice ca lumea în care trăim. Dar de, mai bine o minciună convenientă decât un adevăr inconvenient, nu-i aşa ?
Trimiteți un comentariu