Pro-bovinele lovesc din nou...

Mi-a fost atrasă atenția de curând asupra unei cărți promovate de prietenii noștri dragi de la Pro-Vaca, cei cu campaniile mincinoase și înșelătoare de genul „Am fost odată embrioni”.

Cartea se numește „Avortul, întrebări și răspunsuri și, evident că probabil n-o să finanțez o oraganizație care lucrează activ împotriva drepturilor reproductive și sunt anti-femei, deci probabil n-o să cumpăr cartea, dar am fost curios cum e prezentată.

Începe destul de clar legat de cât de onestă e:

Ideile pe care le promovează autorii pot produce efecte pozitive asupra unor molime sociale, care evoluează ca o avalanşă în societatea noastră de astăzi, iar cursa aceasta de asanare a mediului poluat, chiar otrăvit, de politicile liberaliste şi de viziunea mercantilistă asupra vieţii, se dă contra cronometru.

Deci politicile liberaliste sunt catalogate drept molime, pentru că libertatea personală, baza oricăror politici liberaliste intră în conflict cu dogma autoritaristă și totalitară a creștinismului marca Pro-Vaca.

Fiți atenți aici:

„Modelul constă în esenţă în a contracara conceptele ideologiei materialiste şi liberaliste cu argumente care sunt susţinute în special de ştiinţa medicală modernă, ca şi de alte domenii ale ştiinţelor conexe.”

Adică, pe românește, să folosim rezultatele naturaliste pentru a combate metodele naturaliste și ideologiile liberale, cele două fiind cele mai corozive la propria noastră ideologie.

De-a lungul timpului, de la o ediţie la alta, autorii au îmbunătăţit structura cărţii, adaptând-o din mers la bătălia ideologică pe care trusturile pro-avort, din ce în ce mai bogate şi mai agresive, o desfăşoară peste tot în lume.

Iată aici o reprezentare incorectă a taberei adverse de dragul de a-i demoniza. Ei pretind că există trusturi pro-avort, când termenul corect este pro-alegere, deoarece cei care nu sunt de acord cu ilegalizarea avorturilor a spus dintotdeauna că în felul acesta se elimină capacitatea părinților de a alege când să devină părinți, orice contact sexual fiind pedepsit cu un copil. Da, știu că există prezervative, dar nu uitați că asociațiile precum aceasta nu militează pentru informarea și educarea populației în ceea ce privește mijloacele contraceptive și contra-infecțioase. Scopul lor nu este o populație educată și cât mai prosperă, ci doar o populație mare. Oriunde politicile pro-life au fost aplicate, au existat presiuni pentru a scoate în ilegalitate sau a face imposibil accesul la contracepție preventivă.
Din acest motiv, fără a apela la distorsionări, termenul anti-choice/anti-alegere ar putea fi valid aplicat grupurilor precum Pro-Vaca.

Dar să citim mai departe:

Iar România, ca orice altă ţară fostă comunistă, de altfel ca mai toate ţările aflate în criză socială şi economică, a devenit o ţintă a reprezentanţilor acestei industrii, care are experienţa şi mijloace materiale de a corupe instituţii de stat şi chiar guverne.

Poftim? E o industrie a avorturilor? Ce fac cu ele? Le dau la export? Există cineva care vrea să producă avorturi?

E ironic cum le scapă motivul real pentru care a alege când și dacă vrei să devii părinte era foarte dificil spre imposibil în comunism, cine nu știe, să se informeze despre decreței. Regimul comunist era unul totalitar, la fel ca ideologiile religioase abrahamice care vor să domine total viața individului, a familiei, grupului și a societății, din acest motiv ideile ce au în centrul lor idea de libertate personală n-au putut pătrunde ușor în România.

Pentru cei care citesc acest blog de mai mult timp, nu e o surpriză colaborarea dintre comuniști și ortodocși în comunism: http://tiny.cc/PCRBOR



Nu m-ar surprinde ca B.O.R. să fi fost 100% pro-decreței sau chiar să fi fost printre cei care au împins idea către forurile înalte ale P.C.R.

Discursul autorilor, la acest capitol, are credibilitate pentru toate nivelele de înţelegere. El poate influenţa şi lumea medicilor ginecologi, şi pe oamenii politici, care constituie pârghiile cele mai importante ale acestui mare mecanism internaţional, care condamnă anual la moarte, în numele intereselor financiare, sute de milioane de copii.

Eu tot n-am înțeles, de ce ei au impresia că avortul e o afacere? Chiar nu conștientizează că o sarcină dusă la termen într-o familie care nu are mijloace financiare va crea cel mai probabil oameni care vor fi într-o situație socio-economică deplorabilă? Chiar au impresia că există oameni care fac avort ca distracție, sau cum?

Pe de altă parte, un zigot nu e o blastulă, o blastulă nu e embrion, un embrion nu e un făt de 3 luni, un făt de 3 luni nu e un făt de 6 luni, un făt de 6 luni nu e un nou născut. Retorica asta cu „sute de milioane de copii” e o mare înșelătorie. De exemplu, în România, la fel ca-n majoritatea țărilor din Uniunea Europeană, avortul la cerere este legal doar în primul trimestru, ulterior fiind permis doar pe motive medicale (ex.: sarcina pune viața mamei în pericol). Mai mult, în România rata de avorturi la mia de femei sau la mia de nașteri este din 1989 până în prezent în continuă descreștere (cu excepția unor creșteri minore în 2001 și 2002), asta pe fondul creșterii informării în ceea ce privește contracepția și pe fondul creșterii utilizării mijloacelor contraceptive.

Diferențele între diferitele stadii de dezvoltare în timpul sarcinii sunt conștientizate și acest lucru e evident din legislație și din rata de avorturi covârșitor mai mare în timpul primului trimestru decât în celelalte două. Anglia și Țara Galilor au avut o medie a termenului de gestație la care s-a petrecut avortul în 2004 de 9,5 săptămâni, 87,66% dintre avorturi fiind efectuate în primul trimestru, din restul de 12,34% doar 6,97% fiind avorturi efectuate după săptămâna a 15-a[*].

Revenind la prezentarea noastră, iată ce mai aflăm:

În România, drama avortului, daca ţinem cont că toţi membrii familiilor în care s-a luat decizia avortului au simţit mai mult sau mai puţin greutatea responsabilităţii morale, a facut milioane de suferinzi la nivelul psihicului sau sufletului. Pentru aceştia, cartea vine cu un mesaj de iubire, nu unul polemic sau de condamnare.

Service de suflete, ca să reparăm pretinșii suferinzi cu sufletul, n-am văzut până acum, probabil pentru că n-am văzut până acum vreo dovadă că ar exista suflet, eu-ul fiind rezultatul activităților cerebrale, conform cu ce noi, oamenii, am observat în viața de zi cu zi (ex.: o lovitură zdravănă la cap poate modifica personalitatea și eu-l) și în domeniul stiinței (ex.: modificările radicale ale personalității în cazul unor boli neuro-degenarative precum Alzheimer sau în alte cazuri degenerative).

Legat de suferinzii la nivelul psihicului, vreau să văd și eu niște studii și  statistici valide din punct de vedere științific care arată că există o legătură cauzală semnificativă între avort și traume psihice. Nu mă interesează niște mărturii cu niște fete debusolate și spălate pe creier cu religie să se simtă vinovate din pricina avortului, ci vreau statistici zdravene. Altfel amplitudinea fenomenului pretins nu poate fi evaluată, nu poate fi observată nici o corelație sau cauzalitate și nici nu se poate stabili clar ce factori contribuie la asemenea pretinse traume.

Eu bănuiesc că însăși activitățile asociațiilor precum Pro-Vaca contribuie la acest sentiment de vinovăție și mesajul nu are cum să fie decât de condamnare cât timp pretind că cei care fac avort „condamnă anual la moarte, în numele intereselor financiare, sute de milioane de copii”, nu cum se prefac ei: „cartea vine cu un mesaj de iubire, nu unul polemic sau de condamnare.”.

Concepţia actuală pe baza căreia a fost construit un întreg eşafodaj legislativ pro-avort în toată lumea, promovează o atitudine de ură şi duşmănie între copilul din pântece şi cei din jurul lui, pornind chiar de la părinţi. Acestei lumi a urii autorii îi propun, cu argumente pe înţelesul tuturor, conceptul „Să-i iubim pe amândoi”.

Eu cred că atunci când îți dai seama că a naște un copil atunci când nu ești pregătit financiar și mental, a decide că avortul e opțiunea mai puțin dureroasă atât pentru părinți cât și pentru posibilul viitor copil, asta nu e o formă de ură, ci de responsabilitate. Dacă vreți, lucrul ăsta ar putea fi exprimat ca „îmi iubesc prea mult copiii nenăscuți pentru a-mi permite riscul să aibă o viață mizerabilă”.

Pe de o parte, ideile acestei cărţi, ca orice lămurire cu argumente credibile, pot începe alinarea celor cu sufletele încărcate de drama participării la un avort. Iar pe de altă parte, dacă acest mesaj ajunge la cât mai mulţi oameni, astfel încât să inţieze un curent de opinie generală, întregul eşafodaj al industriei avortului ar începe să se clatine şi chiar să se prăbuşească.

Repetarea constantă a asocierii „participare la avort - suflete încărcate/dramă/suferință” nu face nimic altceva decât să instaureze tocmai un mesaj de condamnare și învinovățire. Nu e nimic surprinzător când, de fapt, asociația aceasta are un puternic substrat religios care se hrănește din sentimentele de vinovăție ale indivizilor, din ținerea lor în starea de oameni defecți pentru a-și lua permanent dozele religioase pentru a trata boala indusă tot de religie.

Insistența de a repeta sintagma „industria avortului” încă mă nedumirește, pentru că și în cazul unor organizații precum Planned Parenthood cheltuielile pentru avorturi sunt o mică parte a cheltuielilor organizației, doar 3% în SUA, iar aceste avorturi nu reprezintă un profit al organizației, ci sprijin financiar pentru femeile care nu-și permit avortul din pricina problemelor materiale, deci bani dați.

Chiar au impresia că ginecologii trăiesc din avorturi? După cum se vede din grafic, asociațiile precum Planned Parenthood se ocupă cu lucruri ce pot fi caracterizate drept responsabile și care chiar au în vedere fericirea și bună starea familiei: tratamentul bolilor cu transmitere sexuală, prevenția cancerului și testarea pentru a verifica existența cancerului, servicii de sănătate pentru femei și contracepția. Iar banii sunt practic plătiți în numele pacienților, pentru a ajuta persoane care au nevoie de sprijin în situații delicate, nu cred că cineva normal la cap își imaginează că cineva poate alege să rămână însărcinată cu scopul de a face avort.

* toate procentele sunt relative la numărul total de avorturi

Cum devine Eminescu sfânt?

Poate vă mai amintiți, poate că nu, în urmă cu vreo 2 ani a fost o propunere tembelă a unor indivizi care, se pare, în loc să eleveze lumea compunând poezie și scriind literatură deșteaptă prizaseră prea multă tămîe și, în elanul lor habotnic, au decis că ar fi o idee bună să facă demersuri ca Biserica Ortodoxă Română să-l declare pe Eminescu sfânt.

Liga Scriitorilor din Romania a cerut Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel, canonizarea poetului Mihai Eminescu ca sfant in calendarul ortodox roman. Potrivit reprezentantilor Ligii, Eminescu merita canonizat din mai multe motive, printre care se numara si faptul ca din cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file scrise de poet si aflate la Academia Romana "razbate spiritul national-ortodox". "Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxa, caminarul Gheorghe Eminovici, tatal poetului, provenea dintr-o familie de tarani romani-ortodocsi din nordul Moldovei si Raluca Eminovici, mama poetului, nascută Jurascu, era ortodoxa", se arata in scrisoarea trimisa Patriarhului Daniel. De asemenea, Liga Scriitorilor din Romania a precizat ca Mihai Eminescu a urmat, intre anii 1858-1860, scoala primara National Hauptschule (Scoala Primara Ortodoxa Orientala) din Cernauti si ca, in poeziile si articolele de presa, in cautari stiintifice si studii filosofice, "Eminescu reaminteste, mereu, de prima imagine vazuta la nasterea sa, un Hristos bland si iubitor, luminat la chip de o lumina de candela". "Mihai Eminescu a scris multe poezii cu tema religioasa si a introdus in literatura noastra limba literara, care si-a gasit salas si in Biserica Ortodoxa Romana. In intreaga opera a poetului descoperim fibra morala si religioasa a neamului nostru, iar poetul national a devenit simbolul spiritualitatii romanesti in sanul careia se afla ca stalp al romanismului Biserica Ortodoxa Romana", se arata in scrisoarea adresata PF Daniel.

Ar fi multe de zis la chestia asta, dar cel mai mult îmi place lipsa de logică de care dau dovadă. Mai întâi se pune accentul pe o asociere idioată între naționalism și ortodoxie. Legat de asemenea indivizi întotdeauna m-am întrebat dacă au impresia că tronul dumnezeului lor este vopsit în roșu, galben și albastru. Până acum n-am avut ocazia să întreb pe cineva cu asemenea idei față în față întrebarea.

Când printre pretinsele argumente apare „a avut părinți ortodocși”, treaba e deja hilară. Pe principiul ăsta eu pot fi declarat sfânt ortodox, iar copiii lui George Bush pot fi declarați sfinți conservatori. Este clar că oamenii ăștia nu-s capabili să înțeleagă noțiuni precum „individ” și „merite/păreri personale”. Probabil că singura metodă de a te simți mândru de ceva atunci când pesonal ești incompetent e să crezi că dacă ai 2-3 lucruri în comun cu cineva meritoriu, automat meritul se lipește și de tine.

La faza cu școala primară am rămas cu gura căscată. Poate că proponenții au rămas până în prezent cu aceleași idei ca-n școala primară și de-aia cred că e cazul și cu Eminescu (nu că aș crede că Eminescu însuși a decis unde să facă școala primară)? Oricum, e trist. Pentru proponenți. Chestia cu „prima imagine” ar trebui, zic eu, să ridice niște sprâncene. Eu înțeleg de acolo cum că Eminescu are amintiri de la propria naștere?! Dacă aia zic, atunci chiar e nevoie să fii infantil și cel mult cu ideile unui copil de școală primară ca să crezi așa ceva. Hmm...


Pentru nici o clipă nu s-au gândit să citească corespondența personală a lui Eminescu, din moment ce acelea sunt cele mai probabile surse de informații despre ideile intime ale poetlui:

Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău Emin

Un alt aspect al acestei povești ridicole e felul în care pune în lumină cât de falsă e și mireană e toată activitatea popilor. Probabil fiecare dintre credincioșii care cred în sfinte Paraschive sau în sfinți cu cap de câine nu au stat nici măcar 2 secunde să se gândească cum și cine a decis că Paraschiva e sfântă.

Nu pot să cred că vreun om cât de cât zdravăn la cap se poate convinge să creadă că după ce un om care are chiloți pe el, ca noi toți, s-a gândit că poate ar fi cazul ca Emil de la 3 sau Veta de la florărie să fie declarați sfinți și a propus asta popilor în cel mai pământesc fel posibil, procesul ia o turnură de genul „popii se duc să-l întrebe pe Dumnezeu ce părere are despre propunere”. Cred sincer că și ei știu că un asemenea proces nu poate fi categorisit decât ca schizofrenie, nicdecum ca altceva.

Nu cred că poți să reconciliezi gândul „Gheorghe a propus ca X să fie sfânt” cu „Dumnezeu a fost de acord cu Gheorghe” fără să își dea seama că ceva nu e chiar OK în toată treaba asta.

Din cauza asta cred că singura metodă de a crede în sfinți e să nu petreci nici o secundă gândind-te CUM au ajuns ei să fie DECLARAȚI sfinți. Chiar și a conștientiza că popii au DECLARAT că X e sfânt cred că poate declanșa disonanța cognitivă.

Din aceste motive, data viitoare când auziți pe cineva că spune ceva de un sfânt, întrebați-i dacă poate să vă spună cum știe că ăla chiar este sfânt.

Terorismul și imaginea realității

Miercuri aflam din presă că la Toulouse, în Franța, o persoană a luat ca ostatici 4 persoane într-o bancă. Articolul din presa română părea destul de laconic, așa că am încercat să aflu mai multe din presa franceză.

Un barbat care pretinde ca este membru al-Qaeda a luat patru ostatici miercuri, intr-o banca din Toulouse, in sud-vestul Frantei, au declarat surse din politia franceza, citate de AFP. Potrivit acestor surse, barbatul a tras un foc de arma si a luat ostatici patru persoane, printre care se afla si directorul bancii.
Orasul Toulouse a fost teatrul, in martie, al crimelor in serie comise de Mohamed Merah, un tanar jihadist care a ucis trei militari si patru persoane de confesiune evreiasca. Afirmand ca este membru al-Qaeda, el a sfarsit prin a fi ucis in 22 martie de unitatile de elita ale politie, Raid, care au luat cu asalt apartamentului in care acesta era baricadat, in Toulouse.

Din presa franceză am aflat în plus că suspectul a intrat în bancă în jurul orei 11,  a tras niște focuri de armă și s-a închis în bancă cu cei 4 ostatici, printre care și directorul băncii. Mai mult de atât, se pare că poliția n-a decis încă dacă pretenția că ar fi membru al-Qaeda ar trebui luată în serios sau nu.

Terorismul este practicat și are drept scopuri să crească percepția a riscului aparent la nivelul populației și să determine modificarea comportamentului unor persoane sau entități pentru a se conforma cu doleanțele teroriștilor sub amenințarea violenței.

Modificarea comportamentului este strict dependentă de modificarea percepției riscului. Cazul de față arată faptul că singura metodă de a nu pierde în acest gen de situații e să analizezi situația calm, rațional și să decizi cât mai obiectiv posibil starea de fapt. Dacă riscul perceput (sau dacă vreți, riscul imaginat) (RP) este mai mare decât riscul real (RR), atunci terorismul a dat roade și ceea ce partea terorizată nu a cedat benevol, a cedat de frică. Dacă RP e mai mic decât RR, atunci amenințările reale nu-s luate în calcul, cu posibilitatea unor pierderi semnificative. Este clar că ideal este ca RP să fie egal cu RR și să se acționeaze în consecință.

Cazul terorismului este un altul care demonstrează că este preferabil ca imaginea pe care o avem asupra realității să fie cât mai aproape de realitatea obiectivă, altfel abaterile imaginii față de realitate pot introduce erori de apreciere și analiză a situațiilor reale cu pierderi dintre cele mai brutale. Ironic este că teroriștii nu s-au prins că imaginea lor asupra realității e atât de deformată încât prin propriile acțiuni ajung să obțină exact contrariul a ceea ce își doresc:

Over the past decade, however, empirical research has consistently found that neither escalating to terrorism nor with terrorism helps non-state actors to achieve their demands. In fact, escalating to terrorism or with terrorism increases the odds that target countries will dig in their political heels, depriving the nonstate challengers of their given preferences.

Adică: datele empirice colectate în ultima decadă arată că în mod consecvent nici recurgerea la terorism, nici escalarea terorismului nu ajută actorii non-statali să-și îndeplinească doleanțele, ci, din contră, aceste acțiuni cresc șansele ca țările-țintă să se împotrivească schimbărilor și mai tare, privându-i pe teroriști de preferințele la care aspiră.

Criza, banii si biserica XXVI - Banii tăi sunt banii mei

Iată ce se întâmplă cu operele sociale ale bisericii ortodoxe:

Doua angajate ale unui centru care apartine Mitropoliei Banatului acuza conducerea institutiei ca le-a retinut o parte din leafa drept donatie, fara sa le fi dat in schimb vreo chitanta.

Iar cand n-au mai fost de acord sa mai plateasca, s-au trezit fara nici un leu in ziua de salariu. Suparate, femeile au depus plangere la politie.
Violeta Muresan si colega ei lucreaza cu contract de munca de anul trecut la Centrul Educational "Sfantul Iosif cel Nou de la Partos", care apartine Arhiepiscopiei Timisoara si este realizat din bani europeni.
Au grija, ca educatoare, de copiii din familii defavorizate care isi petrec aici aproape toata ziua, invata si primesc de mancare.
Salariul celor doua era de 1500 de lei net de persoana. Femeile sustin ca din prima luna au fost obligate sa doneze 500 de lei fiecare pentru binele caminului. Asa le-au cerut un preot de la arhiepiscopie si contabila institutiei. De nevoie, ca sa nu-si piarda slujba, au acceptat.
Dupa un timp insa, cele doua au intrebat de ce nu primesc nici o chitanta pentru sumele donate, peste 8000 de lei.
"Mi-a sugerat faptul ca acele cinci milioane nu pot fi cu o chitanta pe numele meu si ca trebuie sa fie pe un nume fictiv", a declarat Violeta Muresan, angajata a centrului.
Dupa ce nu au mai vrut sa doneze bani, femeile nu au mai primit nici un leu salariu. Iar situatia dureaza de cateva luni. Directoarea centrului a evitat sa comenteze acest scandal.
Pana in acest moment Mitropolia Banatului, practic beneficiara acestuia propiect finanat cu bani europeni, a refuzat sa comenteze acuzatiile.
Reprezentantii institutiei spun ca prea multi angajati sunt in concediu si nu au cum sa adune informatiile pentru formularea unui punct de vedere.
Cele doua femei au depus o plangere penala la politia din Timisoara, iar oamenii legii au deschis o ancheta pentru abuz in serviciu.

Peste 8000 de lei doar de la acest caz. Delapidare de fonduri, abuz asupra angajaților, înșelătorie, toate din partea paraziților noștri preferați. Oare câte asemenea cazuri de furt, sclavie și înșelăciune există în țară și victimele nu crâcnesc nimic din pricina fricii de dumnezei și de foame?

Oare o să mai auzim ceva de cazul ăsta în viitor?

Sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/domnul-ne-a-dat-domnul-ne-a-luat-8000-de-lei-din-salariu-acuzatii-la-adresa-mitropoliei-banatului.html

Mahomed în vizită în Israel (2012)

Mahomed vizitează Israelul zilelor noastre. Vizionare plăcută!

De ce nu exista Dumnezeu - Kitty Genovese

Rămăsese singură în Brooklyn din '54, după ce mama ei fusese martora unei crime chiar acolo unde ea încă trăia. Chiar dacă familia ei o rugase să vină cu ei în Connecticut, ea a decis să rămână în New York, deși avea pe atunci doar 19 ani. Nouă ani mai târziu era manager al barului de la Jamaica Avenue colț cu Strada 193 din Queens. Orele de plecare târzii în noapte deveniseră deja o rutină, deși nu uita să fie precaută la acele ore târzii.

Era cam 3 și un sfert noaptea și venea de la serviciu. A parcat în parcarea aceea în care își lăsase mașina de atâtea ori. Doar 40-50 de pași o despărțeau de ușa apartamentului ei. A închis mașina și s-a îndreptat spre apartament.

Un pas, doi, trei... „ce se aude? Alți pași! Pașii altcuiva. La ora asta?”. Mai era cineva și era clar că pașii erau din ce în ce mai aproape. Grăbi pasul și, fiindu-i frică, a început să alerge spre clădire. Prea târziu! Urmăritorul a ajuns-o imediat.

N-a simțit mare lucru. Mai întâi a fost o senzație ciudată, necunoscută, apoi durerea s-a revărsat în corpul ei, pornind de la spate. Un corp străin străpunsese prin haine, prin piele, dar nu se oprise acolo, ci a intrat și-n carnea ei.

Nu înțelegea ce se întâmplase, simțea doar durere în tot corpul, în valuri din ce în ce mai mari, pe măsură ce acel obiect rece sfredelea în carnea ei. La a doua lovitură și-a dat seama ce se întâmpla. Era oțelul unei lame, o durere îngrozitoare, iar acum coșmarul se repeta! Nu, nu se repeta, devenea și mai sumbru, mai negru, mai urât.

Un strigăt instinctiv, născut în creuzetul șocului și al irealului situației, plin de teroare și disperare:

DUMNEZEULE! M-a înjunghiat! Ajutooor!

Probabil că doar destinatarul numit în strigăt ar fi putut să o audă, căci din pricina frigului, geamurile erau închise la blocurile din apropiere, iar strigătul ei se confunda cu zgomotele obișnuite ale orașului. Un alt sunet citadin pierdut fără vreo semnificație specială pentru cineva din mărețul New York. Doar o întâmplare fericită ar fi făcut să fie altfel...

Când încă nu apucase să-și dea seama cât de potrivnică îi era vremea rece, s-a auzit strigătul lui Robert, de la geam, „Lasă fata aia în pace!”.

Abia acum Kitty și-a dat seama că avusese noroc. Ar fi putut zice că strigătul ei fusese auzit de Dumnezeu, iar El, în imensa lui bunătate, îl delegase pe acest om ca îngerul ei păzitor chiar atunci, chiar acolo, ca să o scape de demonul care îi străpunsese spatele cu o lamă de oțel.

Winston Mosely, căci așa se numea demonul, s-a speriat, și, probabil fără să-și dea seama de unde strigase Robert, fugit imediat spre mașină și a plecat cu un scârțâit de roți ce-i trăda panica. „Atât de puternică era vocea! Atât de sigură încât nu puteai să-i reziști! Venea de undeva de sus de la vreo fereastră. Dar unde?” Nu-și putea da seama, dar nici nu putea să riște să fie prins.

Kitty a început să se târască spre intrarea din spate a blocului. Un pas, doi, trei... durerea era îngrozitoare. „Ce bine!”, își zise Kitty imediat ce s-a văzut în holul blocului. Doar o ușă între ea și un loc mai sigur. O ușă închisă. Încercările ei de-a deschide-o au fost în zadar și au slăbit-o și mai mult. „Să mă odihnesc puțin...” își zise și se lăsă purtată spre o amorțeală soră cu somnul.

Doar vreo zece minute, atât a durat liniștea ei. Aceeași pași de mai devreme măturau sistematic împrejurimile.  Demonul întâlnirii de mai devreme nu lăsa nici o piatră neîntoarsă, nici un colț necăutat. Mai întâi parcarea, apoi stația și, în cele din urmă, complexul de apartamente, până la ea.

Deși acum își luase o pălărie cu boruri largi, ea l-a recunoscut. Oroarea revederii aproape că a omorât-o pe Kitty.

Dar n-a avut norocul ăsta. Cuțitul nu s-a împiedicat de mâinile cu care se apăra instinctiv, dar nici rănile de pe mâni n-au curmat teroarea ei.

Moartea a refuzat să vină. Viața i se scurgea afară din corp, încet, încet, odată cu sângele împins de inima ei, prin răni, afară. Și nici un înger păzitor, nici un dumnezeu, nici un spirit bun nu auzea strigătele ei înecate în teroare, doar abjecta creatură care continua să o lovească părea că o aude.

Pentru bolnava minte a lui Mosley macabra imagine era erotică, așa că a decis să-și satisfacă și-aceste pofte. Putere să se opună? Deloc. Ripostă? Doar în gândurile ei. Și încă nu era moartă, deși ai fi putut să zici că da.

Încă câteva clipe de durere, umilire, dezgust, teroare și lacrimi, și-abia atunci, atât de târziu, eliberarea morții...

Catherine Susan Genovese (28 de ani)

7 iulie 1935 - 13 martie 1964

http://en.wikipedia.org/wiki/Murder_of_Kitty_Genovese

Cleric musulman shia despre homosexualitate

Pădurea e formată din copaci, creștinii sunt oripilați

Pe un site care probabil prin numele lui vrea să ne arate ce tip mentalitate au cei care-l susțin, am găsit niște informații șocante (pentru creștini). Articolul la care mă refer a apărut pe site-ul Medievalia și se numește „Adam și Eva, suspecți de serviciu”. Acum țineți-vă bine să vedeți ce reprezintă o informație extraordinară pentru autorul articolului, Andrei Gaitanaru.

Printre membrii Bisericii Reformate din Statele Unite ale Americii circulă suspiciunea că Adam și Eva nu ar fi existat vreodată. Este vorba despre o concluzie la care reprezentanți ai acestei biserici au ajuns asumând descoperiri recente din domeniul biologiei.

Ei, ce v-am zis? Șocant! Extraordinar! Mai că-mi vine să-l chem pe Dan Diaconescu dinrect să pună o burtieră la postul lui de televiziune cu textul „Adă-mi 'eva real, că m-am săturat de minciuni”.

Oricum, pentru orice copil care înțelege că vârsta Terrei nu-i undeva între 6000 și 15000 de ani, ci vreo 4,5 miliarde de ani, iar ciupercile, euglenele, tigrii și cimpanzeii sunt toți înrudiți cu noi (și noi cu tot ce e viu pe planeta asta), decurge de la sine concluzia că a crede că au existat un Adam și o Evă făcuți din nămol, e stupid. Pe românește, dacă înțelegi că cimpanzeii și gorilele sunt verișorii noștri îndepărtați, iar evoluția nu lucrează cum tot mint creaționiștii (în stilul câinii nasc pisici), ci că orice individ este parte din aceeași specie ca părinții și urmașii lui direcți, dar aceste schimbări se pot acumula în timp și pot fi considerate specii diferite, nu există loc pentru un Adam și pentru o Eva, cu atât mai puțin decât o Eva cu același cod genetic ca și Adam - care, apropo, ar înseamna diferențiere genetică 0, deci imense probleme de reproducere. Dar m-au luat mâinile pe din-nainte...

Asumpția a produs suficientă stupoare încât să fie cerute demisii din funcții universitare, excomunicări din rândul bisericii și rugăciuni pentru sufletele celor rătăciți prin cotloanele geneticii. În centrul polemicii se află John Schneider, care, până de curând, a predat teologie timp de 25 de ani la Calvin College, din Michigan. A renunțat la postul său universitar în urma rumorii provocate de o serie de articole în care sugera că ultimele descoperiri din domeniul geneticii pun serios în dificultate orice lectură literală a pasajului veterotestamentar referitor la crearea celor dintâi oameni ai lumii. Mai exact, el susținea că avem de-a face cu o diversitate genetică prea mare pentru a putea admite că întreaga umanitate descinde dintr-o singură pereche primordială: Adam și Eva.

Trecând peste faptul că domnul Gaitanaru nu știe că în română cuvântul se numește „presupunere” nu „asumpție” și că nu e nici vorba de vreo presupunere, ci de lucruri cunoscute de la Darwin încoace, dovedite și para-dovedite, iar genetica e doar o parte a acestor dovezi, autorul nu pricepe că prin exprimări de genul „rugăciuni pentru sufletele celor rătăciți prin cotloanele geneticii” nu arată decât că este atât de ignorant (sau face pe prostul atât de bine că pare autentic) și debusolat încât nu vede cât de stupidă este poziția lui când TOT ceea ce înseamnă viața modernă este meritul științei, iar cunoașterea este o lumină, în timp ce gândirea superstițios-religioasă este bezna, nu invers, cum ar vrea el să sugereze.

Finalul citatului trădează din nou ignoranța autorului. Informația referitoare la necesarul existenței unei populații minime de dimensiuni substanțial mai mari decât o unică pereche pentru a avea urmași viabili și a avea variație genetică suficientă e cunoscută celor ce știu de lucruri precum gâtuirea în trecut a populației de gheparzi sau alte gâtuiri de populație similare. În caz contrar, efectele sunt devastatoare pentru specie:

In most species, related individuals share about 80 percent of the same genes. With cheetahs, this figure rises to approximately 99 percent. The genetic inbreeding in cheetahs has led to low survivorship (a large number of animals dying), poor sperm quality, and greater susceptibility to disease. Inbred animals suffer from a lack of genetic diversity. This means cheetahs lack the ability to adjust to sudden changes in the environment, such as disease epidemics, and have unusually high susceptibility to certain viruses. For example, if a virus gets into a healthy population of leopards, not every animal dies; just some do, because leopards are genetically diverse. But if every animal is genetically the same, like the cheetah, and one gets infected, all of them may become infected and die off. Because of their lack of genetic diversity, a deadly virus could wipe out all of the worlds' wild cheetahs instead of just the susceptible animals. It depends on a species' genetic differences.

Dacă la gheparzi e suprapunere 99% și e atât de rău, imaginează-ți cum ar fi cu variație 0 și suprapunere 100%. Un (dumne)zeu non-imbecil nici măcar n-ar fi avut nevoie de un potop, ar fi fost suficient un virus și niște vaccinuri pentru familia lui Noe. Ca bonus, dumnezeul non-idiot n-ar fi omorât și specii întregi pe care, apoi, ar fi trebuit să le refacă din câte o pereche - hopa, iară problema variație genetice. Ce să-i faci măi Andrei, atunci când aprinzi flacăra științei, bezna ignoranței dispare și poveștile scornite au ocazia să moară, sau, cum le e obiceiul la religioși, schimbă placa și spun că e metaforică povestea sau pretind că dintotdeauna au spus cum a arătat știința că e.

 Acu' e mai dureros că domnul autor și-a dat seama că fără Adam și Eva literali, povestea cu păcatul originar e total în aer și toată doctrina creștină n-are nici o bază (nu că ar fi avut până acum, dar acum e evident). Probabil că o să încerce s-o scalde și pe asta cumva, dar s-ar putea să fie momentul să punem cruce pe religia asta care a fost un puroi infect mult prea mult timp pe trupul și mai ales mintea umanității.

Și citind articolul în continuare, ai zice că domnul Gaitanaru are o clipă de gândire rațională și își dă seama de eroarea în care se găsește (de-o viață?):

din perspectiva profesorului John Schneider, dacă admitem această teză a biologiei genetice, tot ceea ce este esențial pentru iudeo-creștinism se prăbușește ca piesele unui joc de domino. Dacă nu putem vorbi despre cei doi proto-părinți, ar fi absurd să zicem ceva despre Eden. Dacă nu mai facem acest lucru, nu are nici un sens vreo discuție despre șarpe, despre ispită și despre cădere. Prin urmare, orice referire la misiunea salvatoare a lui Hristos își pierde, pe cale de consecință, obiectul de referința. Paradisul nu a fost vreodată pierdut. Pur și simplu, el nu a existat vreodată.

„Bingo!”, am putea zice, dacă autorul s-ar fi oprit aici și ar fi rumegat bine, bine de tot datele problemei. Dar, după cum poate știți, un om religios inteligent are și mai multe capcane de evitat decât unul mai sărac cu duhul, pentru că-și poate folosi inteligența să scornească raționalizări, scuze și pretexte elaborate care, pentru un credincios, sună destul de convingător încât să pară valide și-s apoi considerate idei teologice „sofisticate”.

Țara lui Andrei nu suportă schimbări dramatice, așa că primul lucru de făcut e luarea ideii de „metaforă” în brațe și alegat tare cu ea:

Diversitatea genetică nu poate fi contestată, așa cum nu poți contesta varietatea lingvistică a lumii. La fel, citirea Bibliei din perspectiva unui jurnal de bord nu este singura cheie de lectură, la fel cum nici perspectiva politico-belicoasă nu este singura variantă de înțelegere a istoriei. Chiar și acolo unde era folosită metoda literalistă, aceasta trecea prin filtrul corelării tipurilor tematice identificabile în diferitele cărți ale corpusului vechi testamentar cu cele din Noul Testament.

Aplauze, aplauze, aplauze, vă rog! Ați asistat la un fenomen unic care se repetă într-una de cât lumina științei luminează în toate cotloanele beznei religioase, repudierea ca și când n-a existat a lecturii literale a textului religios atunci când minciuna are picioare atât de scurte că nici să se târască pe gât nu mai poate.

Ca o paranteză, recent un creștin d-ăsta modern mi-a spus că idea că Pământul ar fi tânăr (6000-15000 de ani) e una recentă, am poze să dovedesc:

 

Revenind la articolul nostru, o să asistați la un îndemn fățiș și nesimțit la minciună, fie ea și față de sine, pentru a păstra minciuna cea mare, religia, în picioare. Totuși, cititorii sunt îndemnați să mintă fix cât e nevoie, nu mai mult, nu mai puțin, probabil ca să nu bată la ochi sau să nu fim acuzați de erezie:

Nu prea se citea ad litteram. Dar era evitată și alegoria pură, care forța nepermis litera textului. Marea artă era aceea de a te afla în posesia criteriului care îți arată ce este permis și ce nu în exercițiul interpretativ.

Pe românește, marea artă e a știi cum să minți ca să lași loc să crezi că n-ai mințit deloc și să ajungi să-ți crezi propria minciună. Ce e fascinant (în sensul în care ceva hidos poate fi fascinant), e cum Andrei ne aduce aminte cu nonșalanță că ne-am mai mințit în trecut, probabil vrând să ne spună că nu-i nici o rușine să te minți singur, atât timp cât o faci pentru „nobilul” scop de a pompa adrenalină în cadavrul cu numele de „creștinism”.

Înainte de a fi descoperită diversitatea genetică a umanității, cartea I a Genezei putea fi amendată, de pildă, prin apropierea de litera versetelor în care se vorbește despre lumină. În versetul al doilea se spune că „Întuneric era deasupra adâncului”. Versetul al treilea continuă „Și a zis Dumnezeu ‘Să fie lumină!’ Și a fost lumină”. În versetul al treilea este subliniat faptul că Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric. Pentru ca mai apoi, în versetul al 14-lea să se arate că Dumnezeu a spus: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte (…). Și a fost așa”. Ad literam, textul nu are sens.

Capacitatea individului de a se minți singur e direct proporțională cu dorința lui a se minți, de a trăi în permanență cu două idei contrare în cap, în stil orwellian. E cert că autorul își dă seama de absurdul credințelor lui, dar, bine dresat, își aplică singur o doză bună de detergent creștin pe creier și, în același timp, încearcă să proiecteze propria ignoranță asupra celor mai onești ca el în gândire, oamenii de știință:

Nu știu cum se poate rezolva chestiunea existenței lui Adam și a Evei. [..] finalul carții lui Iov [..] poate sugera un posibil răspuns adresat în egală măsură teologilor și oamenilor de știință. „Cu adevărat, am vorbit fără să înțeleg despre lucruri prea minunate pentru mine și nu știam” (Iov, 42.3).

Nu domnule Gaitanescu, te minți singur. Înțelegi foarte bine ce înseamnă ceea ce ai aflat, oamenii de știință știu ce spun și ce fac, dar dumitale ți-e frică să privești adevărul în față. Ți-e frică de o lume fără povești cu tătici în cer și ți-e frică, probabil de iad pentru gândurile tale pe care le crezi eretice și de-aia vrei să le reconciliezi cu cele aflate prin lumina științei.

Fii curajos, Andrei! Știu că e greu, dar e cu mult mai satisfăcător și e un sentiment real de împlinire când ai să-ți dai seama că adevărul nu trebuie scris cu A mare și corectat cu markerul permanent!