De ce nu exista Dumnezeu - Kitty Genovese

Rămăsese singură în Brooklyn din '54, după ce mama ei fusese martora unei crime chiar acolo unde ea încă trăia. Chiar dacă familia ei o rugase să vină cu ei în Connecticut, ea a decis să rămână în New York, deși avea pe atunci doar 19 ani. Nouă ani mai târziu era manager al barului de la Jamaica Avenue colț cu Strada 193 din Queens. Orele de plecare târzii în noapte deveniseră deja o rutină, deși nu uita să fie precaută la acele ore târzii.

Era cam 3 și un sfert noaptea și venea de la serviciu. A parcat în parcarea aceea în care își lăsase mașina de atâtea ori. Doar 40-50 de pași o despărțeau de ușa apartamentului ei. A închis mașina și s-a îndreptat spre apartament.

Un pas, doi, trei... „ce se aude? Alți pași! Pașii altcuiva. La ora asta?”. Mai era cineva și era clar că pașii erau din ce în ce mai aproape. Grăbi pasul și, fiindu-i frică, a început să alerge spre clădire. Prea târziu! Urmăritorul a ajuns-o imediat.

N-a simțit mare lucru. Mai întâi a fost o senzație ciudată, necunoscută, apoi durerea s-a revărsat în corpul ei, pornind de la spate. Un corp străin străpunsese prin haine, prin piele, dar nu se oprise acolo, ci a intrat și-n carnea ei.

Nu înțelegea ce se întâmplase, simțea doar durere în tot corpul, în valuri din ce în ce mai mari, pe măsură ce acel obiect rece sfredelea în carnea ei. La a doua lovitură și-a dat seama ce se întâmpla. Era oțelul unei lame, o durere îngrozitoare, iar acum coșmarul se repeta! Nu, nu se repeta, devenea și mai sumbru, mai negru, mai urât.

Un strigăt instinctiv, născut în creuzetul șocului și al irealului situației, plin de teroare și disperare:

DUMNEZEULE! M-a înjunghiat! Ajutooor!

Probabil că doar destinatarul numit în strigăt ar fi putut să o audă, căci din pricina frigului, geamurile erau închise la blocurile din apropiere, iar strigătul ei se confunda cu zgomotele obișnuite ale orașului. Un alt sunet citadin pierdut fără vreo semnificație specială pentru cineva din mărețul New York. Doar o întâmplare fericită ar fi făcut să fie altfel...

Când încă nu apucase să-și dea seama cât de potrivnică îi era vremea rece, s-a auzit strigătul lui Robert, de la geam, „Lasă fata aia în pace!”.

Abia acum Kitty și-a dat seama că avusese noroc. Ar fi putut zice că strigătul ei fusese auzit de Dumnezeu, iar El, în imensa lui bunătate, îl delegase pe acest om ca îngerul ei păzitor chiar atunci, chiar acolo, ca să o scape de demonul care îi străpunsese spatele cu o lamă de oțel.

Winston Mosely, căci așa se numea demonul, s-a speriat, și, probabil fără să-și dea seama de unde strigase Robert, fugit imediat spre mașină și a plecat cu un scârțâit de roți ce-i trăda panica. „Atât de puternică era vocea! Atât de sigură încât nu puteai să-i reziști! Venea de undeva de sus de la vreo fereastră. Dar unde?” Nu-și putea da seama, dar nici nu putea să riște să fie prins.

Kitty a început să se târască spre intrarea din spate a blocului. Un pas, doi, trei... durerea era îngrozitoare. „Ce bine!”, își zise Kitty imediat ce s-a văzut în holul blocului. Doar o ușă între ea și un loc mai sigur. O ușă închisă. Încercările ei de-a deschide-o au fost în zadar și au slăbit-o și mai mult. „Să mă odihnesc puțin...” își zise și se lăsă purtată spre o amorțeală soră cu somnul.

Doar vreo zece minute, atât a durat liniștea ei. Aceeași pași de mai devreme măturau sistematic împrejurimile.  Demonul întâlnirii de mai devreme nu lăsa nici o piatră neîntoarsă, nici un colț necăutat. Mai întâi parcarea, apoi stația și, în cele din urmă, complexul de apartamente, până la ea.

Deși acum își luase o pălărie cu boruri largi, ea l-a recunoscut. Oroarea revederii aproape că a omorât-o pe Kitty.

Dar n-a avut norocul ăsta. Cuțitul nu s-a împiedicat de mâinile cu care se apăra instinctiv, dar nici rănile de pe mâni n-au curmat teroarea ei.

Moartea a refuzat să vină. Viața i se scurgea afară din corp, încet, încet, odată cu sângele împins de inima ei, prin răni, afară. Și nici un înger păzitor, nici un dumnezeu, nici un spirit bun nu auzea strigătele ei înecate în teroare, doar abjecta creatură care continua să o lovească părea că o aude.

Pentru bolnava minte a lui Mosley macabra imagine era erotică, așa că a decis să-și satisfacă și-aceste pofte. Putere să se opună? Deloc. Ripostă? Doar în gândurile ei. Și încă nu era moartă, deși ai fi putut să zici că da.

Încă câteva clipe de durere, umilire, dezgust, teroare și lacrimi, și-abia atunci, atât de târziu, eliberarea morții...

Catherine Susan Genovese (28 de ani)

7 iulie 1935 - 13 martie 1964

http://en.wikipedia.org/wiki/Murder_of_Kitty_Genovese