Islamul, autoritatea și știința

După cum am arătat în seria „Mahomed, islamul și falsa autoritate”, problema și croiala definitorie a islamului este autoritarismul (fals), în speță cel personal pe linie politico-religioasă. Acest lucru a avut diverse ramificații în aspectele sociale din societățile rezultate în urma ideilor politice (cu față religioasă) lansate de Mahomed.

Una dintre ramificații, se pare că a fost paralizarea explorării științifice, în ciuda a ceea ce s-a numit Epoca de aur a islamului

A major preoccupation of Islamic scholars is verifying the “genuineness” of various hadith. Their preferred method is to trace the transmission from one source of these stories to the next[..]

Historian of science Toby Huff argues that this diffuse organization of knowledge hindered the development of science, which relies on peer criticism by appeal to objective standards held in common across a discipline.

It is due to this personalistic and particularistic factor that one finds literally hundreds of schools of law over the centuries, each founded by a faqih who, through the power of his intellect and the magic of his personality, established his own school of law capable of issuing its own rulings (fatwas), unconstrained by a body of precedent and universal legal principles. Thus, law, jurisprudence, as the paradigmatic body of knowledge in Islamic civilization, established a model of inquiry antithetical to that required of modern science, that is, a system based on personal authority rather than collective or impersonal collegial standards.

Dar în aceste condiții, cum se poate explica epoca de înflorire științifică a islamului?

The study of the natural philosophy and proto-science of the Greco-Roman world, which had been collected and translated by Arabic-language thinkers, took place under an additional burden. It was not permitted in the colleges, or madrasas, which were primarily devoted to the study of Islamic law. Instead, this heterdox knowledge had to be cultivated by individual scholars acting in a private capacity.

Se pare că explicația este un fel de semi-totalitarism:

Islam was half totalitarian, so to speak. It was doctrinally totalitarian, in that matters of truth and justice were completely determined by religious tradition, hence the suppression of subversive thought in the madrasa system. Yet socially, Islamic learning was highly individualistic by comparison with elaborately institutionalized European learning.

Deci, în esență, tot liber-cugetătorii au ținut aprinsă flamura cunoașterii, în ciuda sistemului totalitar, deși tânjeau după organizarea necesară și dorită pentru investigare și verificare reciprocă:

Even the best Arabic-Islamic thinkers suffered for want of organized skepticism—the powerful effects of iterated peer-review feedback. Personal testimony is unreliable. Memory fails.

Idea de semi-totalitarism pare și mai veridică dacă aruncăm o privire asupra Orientului Mijlociu unde, Arabia Saudită, deși financiar bogată, fiind fundamentalistă și totalitaristă nu are activitate științifică. Neuitând că musulmanii nu sunt națiune sau popor, dar sunt relativ uniți ideologic, mental și politic, numărului disproporționat de mic de musulmani care au primit premii Nobel, față de popoare neinfluențate de islam, pare a fi un indicator destul de puternic în direcția ideii că progresul în epoca de glorie a islamului s-a desfășurat în semi-totalitarism și prin intermediul liber-cugetătorilor. Altfel, în țări bogate și majoritar musulmane ar trebui să vedem activitate științifică, însă aceasta lipsește.



Articolul din care am citat este „The Goat That Ate Islamic Science”.