Credința și credulitatea

Introducere

„A fi credincios este o virtute” - acesta este un mesaj pe care îl auzim sau e strecurat ca implicit adevărat în fiecare moment când televiziunile dau titluri sau texte de genul „Cativa indivizi fara nici un Dumnezeu au luat viata unui barbat nevinovat.”. „Credința are un beneficiu social, ține oamenii în frâu să nu facă rău, oricum ar fi credința e un lucru bun” - oare așa să fie?

Ce înseamnă să fii credincios?

Ce înseamnă să fii credincios nu e prea clar, dar e destul de clar că implică să crezi ceva în anumite condiții... vitrege, să zicem. În ce condiții? În ciuda lipsei dovezilor care să sprijine o asemenea poziție, sau chiar în ciuda dovezilor contrare.

DEX-ul ne spune:

CREDÍNȚĂ, credințe, s.f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine.

Revenind însă la sensul religios al termenului, credința implică acceptarea afirmației „Există (cel puțin un) Dumnezeu și are niște reguli la care eu mă supun”, iar această acceptare în societate e privit ca un lucru bun, ca un lucru pozitiv.

Totuși, dacă pui o asemenea persoana să-și argumenteze poziția, începând cu acceptarea afirmației „există cel puțin un Dumnezeu”, credinciosul nu va putea (vorbesc din experiență) oferi motive obiective, verificabile nici raționamente corecte din punct de vedere logic care să-i sprijine poziția. Cel mult poate oferi pure speculații: „Dumnezeu a fost înainte de Big Bang”, deși onest este să spui adevărul, nu știm și nu putem spune (încă) nimic despre universul înainte de Big Bang pentru că noțiunea de timp cum o înțelgem noi nu are sens la acel moment. Credinciosul poate pleda pentru cazul special al Dumnezeului necreat, etern, care a existat dintotdeauna, dar nu acceptă ipoteza unui univers necreat, etern care a existat întotdeauna, deși cel sin urmă este mult mai plauzibil deoarece este mult mai simplu decât complexa idee a unei conștiințe fără nici un fel de trup. Există multe argumente defecte logic cum este gândirea ciclică „Biblia e adevărată pentru că e cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu este adevărat pentru că scrie în biblie”, dar nici măcar unul nu este obiectiv verificabil și clar și fără echivoc atribuit unui zeu creator.

Mai există și motivația revelației personale, dar acest lucru nu poate fi probat independent și există foarte multe motive pentru care veridicitatea revelației poate fi pusă sub semnul îndoielii ca o halucinație (oricine poate avea halucinații fără a fi bolnav mintal) sau minciună (voluntară sau involuntară).


În consecință, poziția credinciosului este de a crede ceva fără dovezi, iar când cineva se îndoiește sau oferă alte explicații pur naturale și plauzibile, credinciosul poate crede în ciuda dovezilor. Poate fi catalogată aceasta ca o atitudine dezirabilă în societate? Care sunt efectele unui asemenea comportament?



Ce înseamnă să fii credul?

DEX-ul ne spune:

CREDÚL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea ușor, fără a cerceta mai de aproape, care se încrede lesne în cineva sau în ceva. – Din fr. crédule, lat. credulus.

Dar cum poate fi catalogat cineva care crede ceva fără a avea dovezi, fără a fi cercetat doar pentru că „pare plauzibil”, „e ceva comun să crezi așa ceva”, „îmi place să cred așa ceva”? Eu aș spune că poți numi pe acel individ, fără a greși pre mult în esență, „credul”.


Da, recunosc, e o diferență, credulul, în accepțiunea populară e unul care crede orice imediat, dar credinciosul crede ceea ce crede tot cam fără discernământ, iar a crede ceva fără motive întemeiate lasă ușa deschisă pentru alte aberații să intre în „casă” fără critică. Iar asta am observat-o de atâtea ori, chiar și la creștinii care cred în OZN-uri (de fapt cred că Iisus în apără de ele).

Concluzie

Credincios sau credul e cam tot aia, numai numărul de afirmații neprobate pe care le acceptă diferă... Sau mai bine zis, numărul de afirmații „neînrudite” neprobate pe care le acceptă, pentru că fiecare dogmă religioasă are un număr mare de afirmații neprobate (vezi zecile de minuni la creștini, miturile despre Mahomed, poveștile total SF de la scientologi, etc.).

Dacă nu sunteți de acord credincioșilor, atunci spuneți ce credeți și de ce și poate identificăm motive obiective și valide pentru a crede, deși, până acum nu s-au găsit asemenea argumente.


Pe de altă parte, frați atei, propun să nu mai numim pe cei care cred altfel decât „creduli”, cel puțin în situațiile în care persoana în cauză „prozelește”... :-)